Pi sau când numărul este totuna cu creierul

filme despre care am scris >  aici

În filmul Pi (1998) regizat de Darren Aronofsky este greu să delimitezi realul de paranoia, mai ales cănd totul este foarte apetisant din punct de vedere intelectual. Maximillian Cohen (Sean Gullette) este un matematician aflat pe o cale regală a matematicii. Obsedat de ideea antică potrivit căreia în spatele fiecărui eveniment, lucru, persoană stă o cifră, prin extindere rezultă că totul are o matrice, că totul se poate defini printr-un număr care există deja, ascuns printre semne (matematice). Refuzând religia la început, interesele lui se intersectează totuși cu o grupare evreiască aflată în căutarea numărului sacru, acel număr format din 216 cifre care ar sta în spatele numelui real al lui Dumnezeu. De aici, mintea matematicianului, și așa afectată în urma unui eveniment traumatizant din copilărie, începe să preia frâiele realității, să aducă dovezi contrafăcute, cu alte cuvinte să potrivească forțat realitatea potrivit unor coincidențe necontrolabile cărora le dă notă de reguli de aur. Recunoaștem desigur simptomul des întâlnit la astfel de persoane care văd semne acolo unde de fapt nu sunt (vezi astrologia).

Geniul lui Maximillian ajunge la urechile unei rețele care ar dori să folosească descoperirea sa în manipularea pieței de bunuri și mărfuri. Aceștia îi oferă un microprocesor de mare putere pe care Maximillian îl folosește pentru a-și repara calculatorul pe care l-a distrus (ne aflăm în anii în care calculatorul nu era ceea ce este astăzi).

Da, în acest moment o să spuneți că scenariu se apropie de filmele clasice gen Matrix sau altele de acest gen, unde idei filosofice sau oculte sunt exprimate între două secvențe de luptă. Nimic mai neadevărat, aici totul se limitează la capul personajului, interior și exterior (la propiu și la figurat), iar dacă anumite teorii sunt exprimate, ele sunt departe de populismul atât de răspândit, nota generală fiind o critică agresivă față de orice căutare de genul celei care îl bântuie pe erou. Că acesta nu ia în considerare este o problemă care se traduce iar prin extinderea (figurat vorbind), a capului personajului.

Apariția mentorului său, Sol Robeson (Mark Margolis), și el un vechi căutător al numărului Pi, nu face decât să echilibreze tensiunea personajului, cel puțin doar pe durata când cei doi sunt în aceeași cameră, fiind cel care arată drumul amăgitor și boala care acaparează. Niște interesante parabole, demne de notat, ies în acele momente din discuțiile celor doi.

Desele leșinuri, diversele personaje care apar atât de real în film, vorbesc despre manifestările unei boli. trăirile prin care trece pacientul, fricile și modul de a se confrunta cu ele. Regizorul reușește de minune să redea toate acestea, fără a îngroșa și fără a lăsa nimic deoparte. Imagini șocante  prevestesc finalul greu de urmărit: atingerea creierului găsit în stația de metrou, întâlnirea cu anumite personaje în vagoanele de metrou te pot duce cu gândul la trăirile subconștiente ale pesonajului, încercarea lui (inconștientă) de a se vindeca. Oricum personajul este departe de manifestările unui om sănătos. făcând totul ca și când ar dori să scoată ceva din creierul lui, găsirea numărului devenind pentru el o chestiune vitală de însănătoșire, decât conștientizarea cheii universului, idee cu care a pornit la debutul filmului. Dar și ideea de însănătoșire este trăită la modul maladiv, numărul pe care l-a găsit luând corpul creierului lui (zice el) și astfel soluția curativă găsită este de a .... Dar mai bine urmăriți filmul. Oricum soluția vine ca un rezultat firesc și, după cum am zis, anunțată de anumite secvențe.

Recomand filmul celor care vor o altă tratare a subiectului acesta atât de spinos, departe de expunerile neospiritiste care nu fac altceva decât să ne otrăvească simțurile și puținele noastre cunoștințe despre viața înconjurătoare. Și să ne ușureze de ceva bănuți în sălile de cinema.