Eraserhead

filme despre care am scris >  aici

Ce pot spune despre un film unic, diferit, care lasa urme, ca Erserhead (1977), primul lung metraj al David Lynch (mai bine cunoscut pentru serialul de succes Twin Peaks)? In 2004 s-a hotarat ca filmul să intre într-un program de conservare a operelor cinematografice National Film Preservation Board, USA. Personal nu îl recomand celor care nu au rezistat la vizionarea filmului Un chien andalou (regia Louis Bunuel și Salvador Dali), care durează doar 15 minute. Spre deosebire de filmul clasic al exprimării suprarealiste, Eraserhead insistă asupra tensiunii, o duce la cote exasperante, consumându-i toate posibilitățile și pe care o păstrează la aceeași intensitate pe toată durata, combinând-o cu o coloană sonoră unică în felul ei, care te face să desparți cu greu fantezia de realitatea personajului. Dacă cei doi suprarealiști fac în cele 15 minute cascade de imagini halucinante, depărtându-se de momentul inițial, aici în Eraserhead, totul se petrece în jurul unui personaj care se vede depășit de situație și se mulțumește cu acceptarea ei.
lui 

Aș face o greșeală dacă m-aș apuca să povestesc subiectul filmului, pentru că ar diminua și nu ar spune nimic despre mesajul din spatele scenelor desprinse parcă din peisajele lui Tarkovsky din Stalker (Călăuza). Ar fi ca și când aș spune că în poezia Lacustră a lui George Bacovia se vorbește despre un om care doarme pe timp de furtună și se visează pe un ponton.

Pot spune că actorul principal Jack Nance (care a jucat deasemenea in Twin Peaks) joacă un rol foarte greu, un rol unde trebuie să comunice prin personajul Henry Spencer cu spectatorul mai mult prin gesturi decât prin vorbe (aici cred că l-a ajutat experiența de actor de scenă, în care a profesat până l-a întâlnit pe David Lynch). Oricum întreg filmul are în jur de 122 de replici, ceea ce spune, zic eu, foarte multe. Într-un decor apăsător, desprins parcă în urma unui accident atomic, imens față de dimensiunile reduse ale personajului, gesturile sale stângace, decupate parcă dintr-un interior fragil, și puse într-o societate mecanicizată (aici sunt niște trimiteri la filmele lui Charlie Chaplin, doar că lipsesc comicul și optimismul acelea debordante), contribuie din plin la atmosfera apăsătoare care domină cap coadă. Ca în filmele celebrului C.C., omul este abandonat de societate, uzinele și mașinăriile preluând controlul, doar că în acest film, David Lynch, împinge totul la extrem, nici un om, în afară de Henry, nefiind văzut în marile săli din care, zi și noapte, ies sunete infernale de mașini.

Consider filmul un deliciu, dacă accepți anumite provocări ale interiorului, ale absurdului care poate oricând să pună stăpânire pe trăiri, pe experiențe, pe viață. Decorul este  static, aproape că nimic nu este mutat, toate obiectele rămân în aceeași lumină, în aceeași textură. Apreciez densitatea acestui film făcut pe parcursul a cinci ani, aspectul lui de vis prelung și apăsător, de trăire exasperantă care contrastează cu calmul și oarecum debilitatea personajelor. Toate personajele par a fi dezgolite de personalitate și de liberă inițiativă, doar tatăl lui Mary povestind fugitiv despre viața lui trecută, o notă de nostalgie amară și absurdă lovind cu toată puterea în spectator.

Oare de ce în ultima vreme se preferă filmele ușoare, fără pic de provocare oferită spectatorului, filme care se recomandă din inimă celor din jur, ca o perpetuare a unei leni de a gândi, de a ne pune constant imaginația la contribuție? Un film care oferă totul pe tavă, da includ aici imbecilitățile acelea de dragoste, nu au cum să trezească în noi spiritul de căutare măcar, dacă spiritul de artist vi se pare pompos. Pentru că da: noi ca oameni trebuie tot timpul să căutăm, să ne întrebăm, să adăugăm, să punem imaginația la lucru. Altfel ne paște împietrirea personajului feminin din film (bunica lui Mary?) care participă la activitatea de familie mânuită de cei din jur ca o păpușă.

Erserhead (metaforă pentru guma de șters din capul creionului, la producția căreia lucrează tot infernul acela de mașini) este un film puternic, pentru cei cu ochi de văzut, pe care îl recomand cu drag, chiar și celor care nu vor rezista mai mult de cinci minute, și care vor spune cu nonșalanță 'Ce prostie de film, nu înțeleg nimic!"