jurnal ne(bun)

Nu-mi pasă de calitatea artistică a următoarelor rânduri. Nu-mi pasă dacă vor părea adolescentine sau puerile. Simt nevoia acută de a scrie, de a urla, de a șopti, de a îmbrățișa. Simt că nu am ce, nu am la cine, nu am cui, nu am pe cine. Cât o iubesc, ea, nu va ști niciodată. Sunt plin de sânge și de răni, dar nimeni nu a venit cu un pansament sau cu o vată în urma impactului. O să mi se spună că așa e în iubire, unii iubesc mai puțin, alții mai nepuțin. Unora nu trebuie să li se întâmple iubiri, nu știu să le aprecieze, nu știu să le prețuiască. Dar gata cu plânsul, numărătoarea inversă a început, în octombrie o să fiu evacuat cu întreaga familie. Habar nu am ce o să se întâmple. Noaptea am coșmaruri drept pentru care nu mai dorm (când i-am zis că tot mă gândesc la ea fie și în situația asta stresantă, m-a făcut să măs simt ultimul om, m-a făcut să am impresia că nu ar fi bine). Acum plouă, ar fi trebuit să mă bucur, e cel mai frumos anotimp pentru mine, cel mai plăcut. Dar nimic din ce mă înconjoară nu îmi dă voie să mă bucur, nimic nimic. Și nu cred că pot fi acuzat. Am început să strâng din lucruri, să le triez, am fost nevoit să-mi vând din cărți. Unele la care țineam foarte mult. Nici nu știți ce greu e să te desparți de cărți, chiar acum când scriu am un mare gol în stomac. Acum tună, tună și în sufletul meu. Recitesc și chiar văd că sunt penibile, dar asta e, nu mă mai ascund, nu mai vreau să tac, pentru că .... Of! Ce a fost mai greu a trecut, vor urma celălalte notări, repet, fără valență literară. Nu am putere să gândesc acum.