vezi lista completă a invitaților pe blog > aici
Horia ZILIERU (n.1933) este unul din seniorii poeziei contemporane aflat printre noi (în 2004 primește Meritul Cultural în gradul de Comandor, categoria A Literatură). Generoasa ediție apărută la editura Princeps Edit, Astralia, adună în ordine cronologică poezii din volumele apărute de-a lungul timpului. Încă nu am putut să parcurg toată cartea, dar din ce am citit m-am grăbit să aduc și aici câteva din versurile distinsului poet. Un poet la care întâlnești retorica bacoviană nu lipsită de o ușoară notă ironică (vezi cuvintele de plumb sau yahtul de plumb), tăierea bruscă și rece a versului tipic barbiliană, imaginile surprinzătoare naumiene, toate astea acordate conform constituției sale interioare de poet. În poeziile lui întâlnești la tot pasul jocuri de cuvinte, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, trimiteri livrești, abordând tema erosului și a misticului. De fapt toate poeziile sale sunt străbătute de aceste două fire, ca firul de mărțișor, destinul său poetic semănând, cum s-a mai spus de-a lungul timpului, cu al unui trubadur. Când l-am întânlit la Iași, în 2009, la festivalul de poezie Grigore Vieru, l-am simțit ca pe un om deosebit, o persoană care trăia în sine, viața asta, poezia, diferențiându-se de toți ceilalți de generație cu el prezenți acolo. Țin minte un gest, când ni s-a adus la masă Muscat, el și-a înmuiat degetele în vin și și-a uns pleoapele spunând: Nu mai am voie să beau, să îmi înmoi văzul măcar. Dacă doriți o poezie mistică, care să răscolească interiorul dumneavoastră după trăiri autentice, nu ezitați să citiți pe Horia Zilieru. Lectură plăcută!
DOMNIȘOARA INFIRMIERĂ
Buzele ei sunt două liziere
de triști salcâmi în gara de câmpie
cu ciori de
fum în vârf – o neagră miere
o neagră
miere destupată mie.
În somn
cuvintele de plumb învață
cuvinte cu
puțină nebunie
mersul pe
ceață
floarea de
fâneață
și toaca
tristă într-o sihăstrie.
Dulci
mâinile prind vrăbii de cenușă
o mângâie –
și jilțul de la ușă
prin rugi de
mure
fuge să
respire
întâiu-ngheț
în cânepa -------pădure.
C-un rug
trezește șerpii și le scoate
sudorile din
pungile umflate
și bufnița
pe gură le îndeasă
scântei
puține limba metastasă
În ora
veghei prinde rădăcină
cămașa ei de
ger? Văd sânul stâng
de partea
unui înger în surdină
lovind o
tobă oarbă îl ajung
cu funii
tras de serul ca melasa
și-I strig
peste buricul cald thalassa
sunt însetat de morți și nervii sun’
și cântă-n crengi cerceii de alun
cerceii galbeni țurțuri de polen
coroana de pupile galb eden.
Subt luciul apei blânda (s)îngerime
nedezbrăcat mă curge-n adâncime
și somnului mă las slomnind pe când calul
flămând
îmi paște-n jugulare
un urlet lung de lupi la urlătoare
Departe-acum
în toamna cu petunii
tu ai plecat cu soarele-n amurg
lovesc
în ceață plopii și
cu foșnet de tafta sub geamuri curg.
Te caut prin oglinzi în înserare
când spală flăcări de rugină blând
și prinde nostalgia să scoboare
ca lebede pe lacuri lopătând.
Bujorii albi din scoarță muntenească
îmi sorb din pleoape roua ce mai am
pe perne ți-am păstrat adânca mască
și florile de gheață într-un geam.
E-atâta elegie în fereastră
și-aștept așa din cărți să te desprinzi
în rochia subțire și albastră
ca irișii grădinii suferinzi.
Un gest al mâinii-n umbră rezemată
pereții se desfac și la un semn
dintr-un tablou pădurea fermecată
răsună lung din fluiere de lemn
și arborii se caută sub humă
și se-ntâlnesc cu rădăcini de fier
și se iubesc deși în vârf au brumă
și cântă răstignirea lor pe cer.
SCRIBUL
Ca domnul G. Bacovia în toamnă
închid centrala nervilor/busola
și iau un yaht de plumb către Socola
unde-n armura clasică o doamnă
aprinde sâni electrici cât cupola
lui a din Basarabia. (Înseamnă
că-n somn fecioare albe se destoamnă
prin ficțiunea sângelui). Sistola
nevăzătoarei între zodii timpii
lacustrei joacă. Raza ne va pierde
în spaima umbrei fără trup iar ghimpii
morfinomani un trandafir tunându-l
la marginea icoanelor inerte
împrejmuie cu sfeșnice mormântul.
DOINĂ PE CALEA ROBILOR
Doamnă sânii calzi de nuntă
sunt taverna și mormântul
și aprind în trapeznuntă
roza sfântă
crinul sfântul
roza --------- floarea mea de geniu
într-un verginal mileniu
umilința își descântă
lacrimile graiului
nasc din crinul raiului.
În beția vecnic trează
iarna formelor visează
turle albe de amor
cu smeritul vârf prin nori
când în iarna nupțială
fiica din magdala spală
tălpile amantului
la poarta neantului.
Eu
cu părul alizeu
mân către ospiciu fluturi
la polenul de-nceputuri
unde fi-voi răstignit
că mi-e craniul locuit
de un crin mai ortoman
os hiperboreean.
Roza ----- doamnă de onoare
bând a morților suflare
mi-a secat mireasma ginții
și scânteile divine
sună spațiu suferinții
prin cenușile din mine.
Prințul nopții crin Amin
sângele mi-a rourat
cu albastru preacurat
și-n nirvana am intrat
singur straniu și strein.
După sânul cel mai mare
astrul plângerii răsare
după sânul cu morminte
astrul pângărit asfinte.
Plâng coroanele de spini
o golgotă de asini
sarea plânsului încheagă
naltei cruci durerea-ntreagă
prin carnalele ruine
hoarde rodnice de-albine
sug taverna și mormântul
pe când ceara înveșmântată
roza------sfântă
crinul ------ sfântul
MOMENT PO(H)ETIC
Dorm manechinele sentimentale
obscura nuditate în vitrine
un râu serafic de ecaterine
visându-se fiice în omphale.
Întors din orologii submarine
ursuzul urs înfigurând opale
lângă zăpada lebedei astrale
prin flăcări ce-l consumă ca un crin e.
Subt cenotaful clipei suspendate
vin în trăsuri mirese-abandonate
și cer plângând veșmântul de fecioare.
Filtrând virilul chin în voluptate
cu-alean de faguri văzul meu tresare
triunghiul/sfera/scara de salvare.
imens MULȚUMESC
RăspundețiȘtergerema bucur ca ceea ce fac este citit si place. :)
RăspundețiȘtergere