Poezii de toamnă

alți poeți români postați pe acest blog aici


Toamnă

!de toamnă nimeni n-a murit, sălbăticiuneo,
şi crede-mă, vai, vai, numai natura care nu-nţelege;
nu, n-a murit nici păianjănul închizându-se-n sine,
se gândeşte doar cu emoţie. Vai, vai, mă zbat!

!vai, vai. mama a murit azinoapte şi eu eram mila!
!vai, vai, crede-mă, n-am să te las să-ţi urăşti sexul,
rochia dezvelind-o de pe sânii plângând cu faţa,
trebuie să vin la tine să te rog să mă ierţi,

sălbăticiuneo, şi-o să ne furişăm greşit
de-a-crumezişiul, şi-o să ne înspăimântăm
unul cu altul, şi ce-o să vrem, vai, crâncen,
ce-o să vrem scuturându-ne capul,

să ne înşepăm cu ghimpi pulpele,
iar acolo unde-şi trag inima de moarte
luna şi zilele, nu, nu, dincolo, abia la o mână
de spaima urâtă unde se dizlocă zâmbetele

să ne agăţăm de pomi şi
să mâncăm pe genunchi prune
urlând fără voce
să mâncăm clănţănind prune!

 Cezar Ivănescu

 O zi călduroasă de toamnă

Într-o zi călduroasă de toamnă
cînd nimeni nu se mai aştepta
soarele a explodat dintr-o dată
s-a risipit în spaţiu
s-a pulverizat
noi, pămîntenii, mai aveam cîteva secunde
de trăit

să ne rugăm, au strigat unii
să-l omorîm pe înţeleptul oraşului
au strigat alţii

cîţiva şi-au umplut în grabă paharele cu alcool
cei mai mulţi şi-au aprins cîte o ţigară
ucigaşul şi-a scos bisturiul
şi l-a înfipt în uşă
un şofer de taxi lovea înnebunit cu picioarele
în portiera maşinii

uite că s-a întîmplat, murmura cineva
umblînd desculţ pe stradă

zău, e absurd, spuse unul dintre chelneri
în timp ce-mi făcea nota de plată

Matei Vişniec




Piatră cubică. Toamna
Lui Saşa Pană

Toamna aceea lungă e ca o coadă de cometă...
E atâta umezeală, atâta frig când plouă. Cât mi-e de
milă de bieţii stâlpi de telegraf. Dacă aş avea bani mulţi aş cumpăra pentru fiecare câte un prezervativ.
Vai, toamna are dantură de aur. N-o să uit niciodată
zâmbetele ei galbene ca dovlecii pe care îi mâncam în copilărie.
Permiteţi-mi domnişoară să vă ofer sufletul meu cu
autograf.
În toamna aceasta am pierdut zilele ca pe nişte trenuri.
Iubesc crimele fiindcă sînt puternice ca descărcările electrice ale atmosferei.
Inima e un bordel cu felinarul roşu al sângelui la poartă.
Pumnalul frumos ca mâinile logodnicei
spintecă la piept perdeaua epidermei
şi din glastra cărnei sângele ţâşneşte ca o garoafă

ce caraghioşi sînt pe urmă poliţiştii.

Geo Bogza

În toamna fântânii

În seara aceea ploua în toate spectacolele
si-n tot orasul.
Cu gestul pe care-l face o femeie
Când îsi acopera sânii
Întunericul facea numaratoarea.
Creioanele arborilor cleveteau cerul.
Drumul mergea înainte si singur.
Lumea-i lume. Lumea cum e?
Sus la numerele sume,
În seara aceea lumina orbea de-ntuneric…

Ion Caraion

Toamna

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Tudor Arghezi

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Nichita Stănescu