Mario LUZI

vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici
 
Mario Luzi a fost un poet italian care s-a născut în perioada interbelică în Italia, lângă Florența. I-a cunoscut pe marii scriitori italieni din perioada '30-'40.

Mai multe amînunte despre acest poet italian (aici).

Diana, deşteptare

Vântul răzleţ dă rază prin fumul
câmpiei, muntele râde-arar
luminându-se, nasc licăriri
pe ape, ce veste-i mai scumpă?

E rimpul să ne ridicăm, să trăim
pur şi simplu. Iată, zboară-n oglinzi
un surâs, pe la geamuri deschise-un fior,
se-ntoarce-un zvon şi-ţi ia auzul.

Şi tu râzătoare vii fuga şi desfizi
deodată moartea. Tot astfel şi când
se deschide o uşă. ţâşnesc fericite
culorile, iese-un rest de-ntuneric

şi se destramă. Se ivesc plăcute privelişti,
cerne în sângele, orbeşte-ntors,
duhul solar, nimburi ne trag
după ele: spre-a exista, spre-a ne stinge-ntr-o zi.

Numai atunci

Mai rare, de la un timp visele, şi mai obişnuite,
mai tainice sub formele luminii,
mai calme în identitatea lor,
şi mai profunde lucrurile. Dar îmbătrânind
şi veghindu-ne noi vreo boală greu de spus,
capeţi o dimensiune nouă, noaptea,
gândurile se nutresc dintr-un foc
liniştit ca tremurul aştrilor.

Doar atunci, suflet al meu, într-un tărâm
cam prea la fel cu moartea, într-un timp,
ce doar fiindcă-i gândit e unit, aşteptare
şi regret nu mai sunt, ci totul
coexistând respiră, şi suspină, vibrează
în tine, răpit parcă-n alt loc,
aproape numai tu singur mărturisind viaţa,
mişcarea şi cereasca, mută febră.

Şi lupul

Când pârâie gheaţa
şi animalele speriate, acolo, pe banchiză.
privesc mările vraişte, deriva de aisberguri

şi zbateri de rechini străpunşi de cange
se-agită şi-şi dau druhul, iar somonul
lacom de procreaţie şi muribund
înoată-ndărăt în puterea curenţilor

şi lupul,
cu suferinţa vieţii lui întregi,
cu cea a părinţilor şi a puilor lui
cu hărţuiala asta-n suflet

ia drumul munţilor, se regăseşte
sprinten pe labele-i bătrâne, gata
la chemarea vânturilor originare
ce-anunţă-mpreunarea, goana, prada

viaţă ce nu eşti a mea, tu, durere
pe care-o port din noapte
şi din haos
te-adulmeci iar,pe neaşteptat, din adânc,
te zvârcoleşti în restrişti,sub povară.

Să vieţui cum poate doar cel ce slujeşte
încrezător, căci n-are de ales. Totul,
chiar şi obtuza veşnicie animală
ce geme-n noi poate deveni sfântă. Puţin
se cere, puţinul acela taie ca spada.

Noaptea ne spală mintea

Noaptea ne spală mintea.

Puţin după aceea suntem, cum bine ştii,
un şir de suflete pe brână,
care gata de salt, care ca-n lanţuri.

Iar câte unul pe pagina mării
trasează-un semn de viaţă, -nfige-un punct.
Mai rar şi câte-un albatros apare.