dor de mesteceni

trăiesc într-o lagună de unul singur
cu o lumină gălbuie pe faţă
de parcă aş avea o lumânare agăţată de lobul urechii
soarele îşi face de cap ce-i pasă
firele de nisip ticăie fără oprire
prin alge se zbat cămăşi aduse plocon de valuri

când plouă
când dă dumnezeu şi plouă
fac un efort de imaginaţie
îmi transform sprâncenele în ţigle
stau pe prispa unei case cu sâni
în grădină o tânără multiplicată de mii de ori
se piaptănă cu degetele

sunt fotograf doar când nu găsesc cadavre
las aparatul pe o piatră
peştii şi scoicile intră prin obiectiv
ca într-o arcă
mă leg la ochi - un tic dobândit din neatenţie –
mai fac un efort de imaginaţie
fotografiez colegii de şcoală
le spun să se depărteze să intre toţi în cadru fie şi claie
ei se urcă în trenuri şi se depărtează

apusurile îmi aprind umbra ca pe o flacără
excavatoarele au făcut de multă vreme un imens cerc în jurul meu
mi s-a spus şoptit că locuiesc ca o coadă de cometă în gaura unei curele
dar eu pedalez de nebun
iese transpiraţia la plimbare pe corp
mai că nu-mi iau zborul dar ea
netrebnica de ea
nu este cu mine să ne admirăm spiţele acoperite de carne
să ni se aşeze fluturi pe degete ca nişte inele

locuiesc într-o lagună
de fapt
mă plimb cu ea legată prin lanţuri de o gleznă oarecare