Magia, iată un termen care provoacă confuzie. De ce nu, zic eu, termenul este şi învelit într-o haină veche şi prăfuită numită, preconcepţie. Spui magie, te gândeşti la cine ştie ce numere de circ, asta in cel mai rău caz (deşi David Copperfield dovedeşte nişte reale capacităţi care întrec limitele obişnuite ale senzaţiilor noastre) sau te gândeşti la fenomene nebuloase, gen spiritism, poltergist, manţii de diferite forme, ceremonii voddo, etc. Desigur că, mai este şi imaginea romanescă a magicianului, acel bătrân înţelept care posedă cunoştinţe atât despre magia albă cât şi despre magia neagră, învăţat, duhovnic, îndrumător, extrapolând, de ce nu, chiar guru.
Lăsând la o parte originea trăirii magice a omului, cum au apărut aceste trăiri, când au fost ele conştientizate pe hârtie (pentru că, apariţia unei ideii a unui mit, a unei reprezentări, într-o scriere nu este sinonimă cu apariţia de fapt a evenimentului respectiv, scrierea fiind doar rodul unei îndelungi germinări, lucru valabil în toate domeniile) se ridică o întrebare, care a preocupat foarte mult pe I.P. Culianu(1950-1991, asasinat politic dar asta este altă poveste), şi anume, cât de adâncă este ruptura între gândirea zilelor noastre, de zorii Renaşterii, sau de secolele care o preced? Dar oare exista această prăpastie? Tehnologia actuală, care îşi ia avânt din secolul XVII ne stă alături, dar aş zice eu, ne stă puţin ironic. De ce? Pei în secolele menţionate mai sus, nu se urmăreau călătorii spre planetele înconjurătoare, convorbiri la distanţe, maşinării de zbor sau aparate pentru captarea unor imagini etc. Lucruri pentru care mulţi au fost arşi pe rug. Ori iată că acum, ne infruptăm din plin din realizările tehnologiei, care s-a debarasat de magie. Dar oare chiar s-a debarasat? Sau mai degrabă, au trecut finalitatea acestor lucruri într-o categorie intitulată perioada infantilă a omenirii, rămânând doar legile, care ele oricum îşi fac datoria, fie că cineva crede sau nu.
Magia văzută ca o succesiune de corespondenţe dintre om şi univers, dintre natură şi univers (incluzând deci şi puterea terapeutică a plantelor, mineralelor etc) nu a fost condamnată de la început de biserică. Ea nici nu a fost condamnată niciodată total, doar presată, asemeni unor frunze într-un ierbar, şi doar un stăruitor căutător le mai poate dibui. Biserica, din primele secole, s-a luptat cu gnosticismul(termen pe care nu trebuie să îl confundăm cu gnoza, care este un termen salvific), gnosticism care avea, în mare următoarea schemă: anticosmism accentuat(ideea că lumea este rea), antisomatism profund(ideea că trupul este rău, şi nu este întâmplător că, aruncând o săgeată în timp, această viziune va fermenta conştiinţa umană explodând în secolul XIII prin acei ce se torturează în numele lui Isus), encratism total(refuzul căsătoriei şi al procreaţiei desigur, pentru a nu mai lăsa trupurile rele să perpetueze viaţa) şi, docetismul ( ideea că Isus Hristos nu a fost fiul lui Dumnezeu, ideea care imbracă felurite forme).Finalitatea acestui ciclu de viaţă, cum era numită de către gnostici, nu era nici ea în spiritul ideilor creştine pe care biserica acelor ani încerca să le aşeze într-un formă cât mai aproape de adevăr. Desigur că o anumită formă de magie a intrat în gnosticism dar, într-un fel particular, pentru că, magia presupune salvarea omului prin puterile divine intermediare, conlucrarea acestor puteri, ba chiar mai mult, venirea acestor puteri în ajutorul omului. Or în gnosticismul sumbru în care lumea este doar un experiment greşit de care creatorul vrea să scape, sau de care s-a îndepărtat, nu îşi avea locul. (Deşi gnosticismul radical a fost redus la tăcere încă de prin secolul al VIII, idei ce îi aparţineau se mai întâlnesc răzleţ la diferiţi gânditori, ultimul dintre ei fiind Rene Guenon, gânditor al sec XX.)
Aşa că magia şi-a creat locul propice, în alchimie, în astrologie(care la începuturile ei nu era o manţie ci o adevărată ştiinţă prin care omul se desăvârşea, se cunoştea pe sine dar şi legăturile din univers care făcea ca nimic să nu fie întâmplător, adică o philosophia perennis, cum era denumit esoterismul în Renaştere), de ce nu, prin cabala, pentru a ajunge la noi în diversitatea luxuriantă pe care o avem în vedem. Ca un fir de aur, prin toate aceste revelatii magice se întipăreşte ideea de Tradiţie, acea a filonului originar, care trebuie să fie cât mai aproape de grădina Edenului ca să zic aşa, asta pentru a putea fi credibilă. Aşa că până în secolul XVIII asistăm la o perioadă de departe cea mai frumoasă din istoria omenirii. Totul îşi are rolul bine stabilit, aşezat parcă de o mână invizibilă, poate cea a destinului implacabil, cum va postula Averroes(sec XIV) continuându-l pe Aristotel, sau pur şi simplu a sorţii asumate, a modului cum ne raportăm faţă de natura înconjurătoare, vezi Flamel( sec XIV-XV). Cărţi găsite în urma unor viziuni extatice (Nicolas Flamel 1330 1418, parizian care găseşte un manuscris încifrat semnat Abraham Iudeul care îl face să aibă o incursiune în tradiţia cabilistică), personaje misterioase care îşi trimit scrisori din tărâmuri misterioase, mai mult interioare decât geografice ( cum este cazul lui Rulman Merswin, 1307-1382, care întemeiază ordinul Prietenii lui Dumnezeu, şi care primea scrisori de la un personaj al cărui nume nu îl va destăinui niciodată, dar despre care spunea că se afla în Oberland(!), ca să nu mai vorbim de misterioşii membrii ai crucii cu trandafiri, în frunte cu Christian Rosencreutz). Personaje marcante vorbesc despre similitudini între rotunjimea capului şi firament( Sfânta Hildegrand din Bignea, sec XII), văd Natura ca pe o tânără fecioară care poartă douăsprezece geme şi şapte pietre(Alain de Lille, sec XI), iar Roger Bacon ( ilustru reprezentant al scolii de la Oxford), nu vede în expreiment ceea ce vedem noi astăzi, şi anume o reprezentare într-un laborator a unui eveniment obiectiv, ci implicarea, trăirea, evenimentului, participarea la el. Ceea ce vedea el prin experiment, erau alchimia şi/sau astrologia. Dealtfel el considera, prefigurând spiritul renaşterii, că omenirea trebuie să fie călăuzită de spirite evoluate ale universului, dar acest lucru trebuie întâmpinat de voinţa omului. Să nu mai vorbim despre frumoasul mit al graalului, apărut undeva pe la 1180, într-o carte a lui Chretien de Troyes şi Robert de Boron, care se împlineşte în romanul cavaleresc aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, prin Perzival primul roman de acest fel, scris de către Wolfram von Eschenbach. Şi ce dovadă că creştinătatea lua aminte la aceste manifestări ale spiritului mai mare decât că, în cadrul liturghiei are loc ridicarea de către preot a Întruchipării Graalului, obicei introdus în ritmul liturgic în acea perioadă. Ca o paranteză, rugăciunea atât de frumoasă adresată Maicii Domnului, care conţine versurile “Care eşti ma iubită decât decât serafimii, şi mai cinstită fără de asemănare decât heruvimii” a fost revelată pe muntele Athos de chiar fecioara Maria unui călugăr.
La polul opus, dar fără a părăsi linia mistică, avem Imitatio Christi, atribuită lui Thomas a Kempi. O mistică tristă, cum spune Antoine Faivre, o mistică iconoclastă, rezervată puţinor slujitori ai lui Dumnezeu. Dar, zic eu, acei care pot urma calea aspră a lui Kempis, sunt cei care s-au umplut de cunoaşterea estoerică, de aflarea tainelor naturii si ale relaţiilor ce sunt stabilite la bază, încât, îşi permit, asemeni unui Maxim Cavsocalivitul, să îşi ardă complet avuţia acumulată, pentru a se aşeza pe altă spiră a universului. Văzută astfel, Imitatio Christi devine un ţel de atins, nu prea facil, o adevărată încununare a artei regale.
Aceste câteva consideraţii, care mai mult incită decât să atingă un punct nevralgic, le-am redat din dorinţa de a insufla, chiar şi puţin, o întoarcere la originile de bază ale esoterismului, o aplecare asupra dansului spiritului acesta infinit pe portativul universului, al spaţiului şi al timpului. Pentru că toate cheile desăvârşirii, a ţelului de atins, a reintregirii sunt împrăştiate prin istoria aceasta zbucimată. Să ne mai amintim în final, că în secolul XIV, Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359) introduce în dialectica creştină una din ideile cele mai dragi ei, şi anume energiile increate sau Lumina increată, care trebuie să se deosebească de trinitate, la fel cum Gootheit-ul lui M. Ecckhart, ţinta de atins a fiecărui om, trebuie să fie diferit de Sf Treime.
Lăsând la o parte originea trăirii magice a omului, cum au apărut aceste trăiri, când au fost ele conştientizate pe hârtie (pentru că, apariţia unei ideii a unui mit, a unei reprezentări, într-o scriere nu este sinonimă cu apariţia de fapt a evenimentului respectiv, scrierea fiind doar rodul unei îndelungi germinări, lucru valabil în toate domeniile) se ridică o întrebare, care a preocupat foarte mult pe I.P. Culianu(1950-1991, asasinat politic dar asta este altă poveste), şi anume, cât de adâncă este ruptura între gândirea zilelor noastre, de zorii Renaşterii, sau de secolele care o preced? Dar oare exista această prăpastie? Tehnologia actuală, care îşi ia avânt din secolul XVII ne stă alături, dar aş zice eu, ne stă puţin ironic. De ce? Pei în secolele menţionate mai sus, nu se urmăreau călătorii spre planetele înconjurătoare, convorbiri la distanţe, maşinării de zbor sau aparate pentru captarea unor imagini etc. Lucruri pentru care mulţi au fost arşi pe rug. Ori iată că acum, ne infruptăm din plin din realizările tehnologiei, care s-a debarasat de magie. Dar oare chiar s-a debarasat? Sau mai degrabă, au trecut finalitatea acestor lucruri într-o categorie intitulată perioada infantilă a omenirii, rămânând doar legile, care ele oricum îşi fac datoria, fie că cineva crede sau nu.
Magia văzută ca o succesiune de corespondenţe dintre om şi univers, dintre natură şi univers (incluzând deci şi puterea terapeutică a plantelor, mineralelor etc) nu a fost condamnată de la început de biserică. Ea nici nu a fost condamnată niciodată total, doar presată, asemeni unor frunze într-un ierbar, şi doar un stăruitor căutător le mai poate dibui. Biserica, din primele secole, s-a luptat cu gnosticismul(termen pe care nu trebuie să îl confundăm cu gnoza, care este un termen salvific), gnosticism care avea, în mare următoarea schemă: anticosmism accentuat(ideea că lumea este rea), antisomatism profund(ideea că trupul este rău, şi nu este întâmplător că, aruncând o săgeată în timp, această viziune va fermenta conştiinţa umană explodând în secolul XIII prin acei ce se torturează în numele lui Isus), encratism total(refuzul căsătoriei şi al procreaţiei desigur, pentru a nu mai lăsa trupurile rele să perpetueze viaţa) şi, docetismul ( ideea că Isus Hristos nu a fost fiul lui Dumnezeu, ideea care imbracă felurite forme).Finalitatea acestui ciclu de viaţă, cum era numită de către gnostici, nu era nici ea în spiritul ideilor creştine pe care biserica acelor ani încerca să le aşeze într-un formă cât mai aproape de adevăr. Desigur că o anumită formă de magie a intrat în gnosticism dar, într-un fel particular, pentru că, magia presupune salvarea omului prin puterile divine intermediare, conlucrarea acestor puteri, ba chiar mai mult, venirea acestor puteri în ajutorul omului. Or în gnosticismul sumbru în care lumea este doar un experiment greşit de care creatorul vrea să scape, sau de care s-a îndepărtat, nu îşi avea locul. (Deşi gnosticismul radical a fost redus la tăcere încă de prin secolul al VIII, idei ce îi aparţineau se mai întâlnesc răzleţ la diferiţi gânditori, ultimul dintre ei fiind Rene Guenon, gânditor al sec XX.)
Aşa că magia şi-a creat locul propice, în alchimie, în astrologie(care la începuturile ei nu era o manţie ci o adevărată ştiinţă prin care omul se desăvârşea, se cunoştea pe sine dar şi legăturile din univers care făcea ca nimic să nu fie întâmplător, adică o philosophia perennis, cum era denumit esoterismul în Renaştere), de ce nu, prin cabala, pentru a ajunge la noi în diversitatea luxuriantă pe care o avem în vedem. Ca un fir de aur, prin toate aceste revelatii magice se întipăreşte ideea de Tradiţie, acea a filonului originar, care trebuie să fie cât mai aproape de grădina Edenului ca să zic aşa, asta pentru a putea fi credibilă. Aşa că până în secolul XVIII asistăm la o perioadă de departe cea mai frumoasă din istoria omenirii. Totul îşi are rolul bine stabilit, aşezat parcă de o mână invizibilă, poate cea a destinului implacabil, cum va postula Averroes(sec XIV) continuându-l pe Aristotel, sau pur şi simplu a sorţii asumate, a modului cum ne raportăm faţă de natura înconjurătoare, vezi Flamel( sec XIV-XV). Cărţi găsite în urma unor viziuni extatice (Nicolas Flamel 1330 1418, parizian care găseşte un manuscris încifrat semnat Abraham Iudeul care îl face să aibă o incursiune în tradiţia cabilistică), personaje misterioase care îşi trimit scrisori din tărâmuri misterioase, mai mult interioare decât geografice ( cum este cazul lui Rulman Merswin, 1307-1382, care întemeiază ordinul Prietenii lui Dumnezeu, şi care primea scrisori de la un personaj al cărui nume nu îl va destăinui niciodată, dar despre care spunea că se afla în Oberland(!), ca să nu mai vorbim de misterioşii membrii ai crucii cu trandafiri, în frunte cu Christian Rosencreutz). Personaje marcante vorbesc despre similitudini între rotunjimea capului şi firament( Sfânta Hildegrand din Bignea, sec XII), văd Natura ca pe o tânără fecioară care poartă douăsprezece geme şi şapte pietre(Alain de Lille, sec XI), iar Roger Bacon ( ilustru reprezentant al scolii de la Oxford), nu vede în expreiment ceea ce vedem noi astăzi, şi anume o reprezentare într-un laborator a unui eveniment obiectiv, ci implicarea, trăirea, evenimentului, participarea la el. Ceea ce vedea el prin experiment, erau alchimia şi/sau astrologia. Dealtfel el considera, prefigurând spiritul renaşterii, că omenirea trebuie să fie călăuzită de spirite evoluate ale universului, dar acest lucru trebuie întâmpinat de voinţa omului. Să nu mai vorbim despre frumoasul mit al graalului, apărut undeva pe la 1180, într-o carte a lui Chretien de Troyes şi Robert de Boron, care se împlineşte în romanul cavaleresc aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, prin Perzival primul roman de acest fel, scris de către Wolfram von Eschenbach. Şi ce dovadă că creştinătatea lua aminte la aceste manifestări ale spiritului mai mare decât că, în cadrul liturghiei are loc ridicarea de către preot a Întruchipării Graalului, obicei introdus în ritmul liturgic în acea perioadă. Ca o paranteză, rugăciunea atât de frumoasă adresată Maicii Domnului, care conţine versurile “Care eşti ma iubită decât decât serafimii, şi mai cinstită fără de asemănare decât heruvimii” a fost revelată pe muntele Athos de chiar fecioara Maria unui călugăr.
La polul opus, dar fără a părăsi linia mistică, avem Imitatio Christi, atribuită lui Thomas a Kempi. O mistică tristă, cum spune Antoine Faivre, o mistică iconoclastă, rezervată puţinor slujitori ai lui Dumnezeu. Dar, zic eu, acei care pot urma calea aspră a lui Kempis, sunt cei care s-au umplut de cunoaşterea estoerică, de aflarea tainelor naturii si ale relaţiilor ce sunt stabilite la bază, încât, îşi permit, asemeni unui Maxim Cavsocalivitul, să îşi ardă complet avuţia acumulată, pentru a se aşeza pe altă spiră a universului. Văzută astfel, Imitatio Christi devine un ţel de atins, nu prea facil, o adevărată încununare a artei regale.
Aceste câteva consideraţii, care mai mult incită decât să atingă un punct nevralgic, le-am redat din dorinţa de a insufla, chiar şi puţin, o întoarcere la originile de bază ale esoterismului, o aplecare asupra dansului spiritului acesta infinit pe portativul universului, al spaţiului şi al timpului. Pentru că toate cheile desăvârşirii, a ţelului de atins, a reintregirii sunt împrăştiate prin istoria aceasta zbucimată. Să ne mai amintim în final, că în secolul XIV, Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359) introduce în dialectica creştină una din ideile cele mai dragi ei, şi anume energiile increate sau Lumina increată, care trebuie să se deosebească de trinitate, la fel cum Gootheit-ul lui M. Ecckhart, ţinta de atins a fiecărui om, trebuie să fie diferit de Sf Treime.
Numa ca nu mi-am dat duhul citind asta:))))))))))))..........balonasele colorate, in schimb m-au bucurat. fiindca sunt colorate. si efemere. intocmai ca marile povesti de iubire:)
RăspundețiȘtergere