cronici vechi sigilate cu ceară și nestemate

Mi-am amintit de pătrunzătoarea barbă din care am ieșit,

de țipetele cu note de trecere date de doctor,

de leagănul barcă ce m-a purtat prin apele tăcute ale familiei

cu vâsle în formă de brațe și vele din trifoi.

Și

de zilele când tânjeam să fiu prins la furat lumină din sertarele părinților mi-am amintit.

dacă nu ei măcar bunicii sau nașii să mă fi ridicat de urechi la cer.

cineva care să mă recunoască,

cineva care să fi știut de dinainte că voi fi acolo pentru tot restul vieții

în fotografiile cele mai adânci ale familiei,

cele mai prost developate.

Tot ce am făcut a fost să închid sau să deschid o fereastră din Evul Mediu,

să mă recunoască soldații regelui acela cu pilozitatea aia bine cunoscută și

să mă ajungă din urmă, urcând scările blocului, umbrele catedralelor.

Antoine et Antoinette

 

La Cinemateca Eforie am vazut un film.

Antoine et Antoinette (1947) r. Jacques Becker nu atrage prin scenariu, ci prin modul de filmare (acțiunea pare cropuită de tot ce este surplus, gesturile ușor grăbite, dialogurile lipsite și ele de surplus), prin jocurile coloanei sonore (secvențe când un anumit fundal sonor muzical care este în ritmul acțiunii descoperi că de fapt venea de  la un orb care întâmplător acorda un pian sau de la o fereastră lăsată deschisă sau de la un vecin care exersa la trompetă) sau prin camera de filmat care urmărește foarte mult chipurile personajelor. O comedie ușoară, cu un subiect banal, o acțiune în care scenariștilor pare să le fi fost milă de cele două personaje simpatice, lăsându-se să se piardă într-un final hollywoodian (sau chiar bollywoodian) însemnând o fericire care pare să le fi rescris existențial viața, dintr-o banalitate urbană într-o beatitudine aproape prea grețoasă (poate de aia ștergerea bruscă a oricăror amănunte din care le era compusă existența, cum ar fi viața de la muncă sau vecinii de palier?). Oricum subiectul relativ banal (un bilet de loterie câștigător de premiu mare și, automat, dătător de schimbare radicală a vieții) tratat superficial, poate fâsâi o construcție bine clădită. Și cum să nu te duci cu gândul la Două loturi (prima apariție Două bilete pierdute), nuvela lui Caragiale, și la adaptarea TV Două lozuri (1957, r Gheorghe Naghi și Aurel Miheleș), la modul cum se rezolvă finalul, în cheia unei demențe mai aproape de adevăr decât de zâmbetele largi și tâmpe aruncate spre un orizont absent din cadru (aici mă refer la filmul franțuzesc). Că, în cazul scriitorului român, cel care trage pe sfoară este funcționarul de la ghișeu sau că, în cazul filmului francez, biletul se întoarce aproape neatins la posesor, nu are mare importanță, finalurile alese sunt cele care nuanțează greutatea unui astfel de eveniment ce lasă urme adânci. Fie că vorbim de finalul fericit care șterge orice urmă de umanitate din personaje (privirile tâmpe și zâmbitoare contrastează cu privirile umane urmărite în cele 99 de minute), fie că vorbim de finalul apoteotic al unui Lefter Popescu, fiecare final prezintă deznodămintele din viețile personajelor ce nu mai seamănă cu nimic din ce văzusem până în acel moment. Dpdv al dramatismului sunt de partea lui Caragiale, dpdv al unui final ușor Antoine et Antoinette este relativ potrivit, pt că mi se pare oricum prea grăbit, prea nearticulat. Regizorul Jacques Becker își va lua revanșa cu filmul Le trou unde se va evidenția prin unghiurile camerei de filmat (unele imposibile), prin sunetul asurzitor al loviturilor de ciocan, prin scenariu bine articulat și finalul la fel de brusc precum în filmul discutat, dar mult mai în ton cu acțiunea. Că filmul este o comedie bună (zic bună pentru că râsul vine din jocurile detaliate mai sus ale camerei și ale sunetului) este garantată și de apariția episodică, aproape de figurant, a lui Louis de Funès.

Programul Cinematecii https://www.facebook.com/cinematecaeforiebucuresti

o pată murală datând din epoca de piatră și părând a reprezenta nişte degete înghesuite a fost denumită /rugăciune/

dacă ar fi după sine, în jocul mic al vieții,
nu aș face nimic sau aş împacheta umbrele cu celofan și
aș merge mai departe prin marea umbră. (vorba aia: chiar dacă cerbilor le este sete, noaptea tot vine.)

aș avea libertatea să ciup iarba pentru noroc sau pentru trezire. aș ronţăi pentru că mi-ar plăcea actul în sine, deci inconștient.

firmiturile de pe bărbie ar fi luate în zbor de un cioc.

drumul ar fi plin cu iarbă, cu pietre, cu diverse acareturi domestice. și ar coti acest drum din când în când, ca o ţeavă de apă și gaz.

mirosul din jur ar fi așijderea ca la un dezastru rural.

dar cum nu este după sine în jocul mic al vieții, totul este mereu altfel sau mereu invers.

rece

pentru mine
rece este cuvântul care a luat de la o vreme
locul tuturor cuvintelor din cărți
tuturor cuvintelor din subtitrări
sau a rândurilor citite cu atâta greutate în vise

rece rece rece rece rece rece rece
un imens afiș cu acest cuvânt repetându-se până la vertij
îmi împresoară simțirea de acum în viitor

cum să nu mă gândesc la jocul copilăriei
când se ascundea un obiect și mi se striga
în râsete și ironii sfâșietoare
rece!
dacă eram departe de ascunzișul obiectului

este cazul și acum? oare tot sufletul
(aka constructul psihic format din cărțile citite
filmele văzute etc)
cu toată filosofia de viață formată în viteza mielinei
merită râsul cosmic pe fundalul strigătului scris
rece!
care iese la suprafață din fiecare stea?

degeaba am închis ușa de piatră a intrării împingând-o cu umărul
degeaba am închis ușa inimii cu puterea minții
degeaba am închis ușa din plămâni trăgând aer puternic
de s-au încovoiat coroanele amintirilor
cuvântul rece rece rece rece rece rece rece rece
se scurge multiplicat de mii de ori din pereții camerei
unde m-ați așezat

niște lacrimi reci făcătoare de minuni până la urmă
și când zic minune zic întuneric
și când o să vă povestesc despre lacrimi
nu o să vă mai fiu de multă vreme alături
o să vă ajungă din urmă doar un ecou rece
pentru care o să aprindeți o lumânare întru încălzirea amintirilor

dacă veți fi dintre cei aleși pe sprânceana bănuțului
vă va apărea și cuvântul rece
acesta va veni spre voi din toate părțile
ca spre o scurgere

un survol în spațiu și în sânge

 

 

iubim mereu

și spunem că trăim de când hăul

aproape de cea mai apropiată stea fără să ne ardă

și mai spunem că suntem departe de sus

pe o coordonată încă negândită

 

bucăți din sânge sar mult și încet

uită-te după eleeeeee! ni se șoptește jucăuș

în inima care bate pentru că iubim

 

chiar dacă nu auzim încă

ne doare ceva pe undeva

dar continuăm să mizăm totul pe o carte de pică și

de atunci întunericul se face și ceață și seară

și noroi

sau începem să vedem

o pasăre cum măsoară cu umbra ei

umbra noastră

 

și da

totul devine rece până într-un final

ne dăm seama că în tot acest timp

în pielea iubitei desenam de fapt

leșinul ăsta

în care ne simțim brava inimă un ungher

care bate întuneric dar frumos al dracului

aruncând firimituri de cretă

sus și încet

lângă bucățile de sânge

 

da punctule de control

concluzionăm mărunt din ochi

totul e un survol în spațiu și în sânge

avem grijă să ne intre asta sub unghii

până data viitoare când (bâzâit prelung)