La Cinemateca Eforie am vazut un film.
Antoine et Antoinette (1947) r. Jacques Becker
nu atrage prin scenariu, ci prin modul de filmare (acțiunea pare cropuită de
tot ce este surplus, gesturile ușor grăbite, dialogurile lipsite și ele de
surplus), prin jocurile coloanei sonore (secvențe când un anumit fundal sonor
muzical care este în ritmul acțiunii descoperi că de fapt venea de la un orb care întâmplător acorda un pian sau
de la o fereastră lăsată deschisă sau de la un vecin care exersa la trompetă) sau
prin camera de filmat care urmărește foarte mult chipurile personajelor. O
comedie ușoară, cu un subiect banal, o acțiune în care scenariștilor pare să le
fi fost milă de cele două personaje simpatice, lăsându-se să se piardă într-un
final hollywoodian (sau chiar bollywoodian) însemnând o fericire care pare să
le fi rescris existențial viața, dintr-o banalitate urbană într-o beatitudine
aproape prea grețoasă (poate de aia ștergerea bruscă a oricăror amănunte din
care le era compusă existența, cum ar fi viața de la muncă sau vecinii de
palier?). Oricum subiectul relativ banal (un bilet de loterie câștigător de
premiu mare și, automat, dătător de schimbare radicală a vieții) tratat
superficial, poate fâsâi o construcție bine clădită. Și cum să nu te duci cu
gândul la Două loturi (prima apariție Două bilete pierdute), nuvela lui
Caragiale, și la adaptarea TV Două lozuri (1957, r Gheorghe Naghi și Aurel
Miheleș), la modul cum se rezolvă finalul, în cheia unei demențe mai aproape de
adevăr decât de zâmbetele largi și tâmpe aruncate spre un orizont absent din
cadru (aici mă refer la filmul franțuzesc). Că, în cazul scriitorului român,
cel care trage pe sfoară este funcționarul de la ghișeu sau că, în cazul
filmului francez, biletul se întoarce aproape neatins la posesor, nu are mare
importanță, finalurile alese sunt cele care nuanțează greutatea unui astfel de
eveniment ce lasă urme adânci. Fie că vorbim de finalul fericit care șterge
orice urmă de umanitate din personaje (privirile tâmpe și zâmbitoare
contrastează cu privirile umane urmărite în cele 99 de minute), fie că vorbim
de finalul apoteotic al unui Lefter Popescu, fiecare final prezintă
deznodămintele din viețile personajelor ce nu mai seamănă cu nimic din ce
văzusem până în acel moment. Dpdv al dramatismului sunt de partea lui
Caragiale, dpdv al unui final ușor Antoine et Antoinette este relativ potrivit,
pt că mi se pare oricum prea grăbit, prea nearticulat. Regizorul Jacques Becker
își va lua revanșa cu filmul Le trou unde se va evidenția prin unghiurile
camerei de filmat (unele imposibile), prin sunetul asurzitor al loviturilor de
ciocan, prin scenariu bine articulat și finalul la fel de brusc precum în
filmul discutat, dar mult mai în ton cu acțiunea. Că filmul este o comedie bună
(zic bună pentru că râsul vine din jocurile detaliate mai sus ale camerei și
ale sunetului) este garantată și de apariția episodică, aproape de figurant, a
lui Louis de Funès.
Programul Cinematecii
https://www.facebook.com/cinematecaeforiebucuresti
