despre arta de a da

Robert Crumb

nu știu cum va fi viața în urlătoarele cinci minute
știu doar că împietresc încontinuu pe catedrala adusă de acasă
și că ceva luminat din mine
zumzăie ca o bombă cu presimțire

de una dintre ghiare mi s-a agățat
nu demult
plăcuța cu ’’ascensor defect’’
dar tu ai găsit drumul furnicilor și iată-te
escaladându-mi trupul gigant

ești singura care îl poate opri pe road runner când îmi pui mâna în piept
după care îmi arăți cu degetul câmpurile magnetice strârnite de
filosofia feng shui pe care o descoperim ca nebunii
(așa parcă au rost ceasul cât pumnul lui mike tyson
acoperișul care se întinde și se ridică
păsările care smulg țiglele stârnind jos
țipetele oamenilor)

în serile de revelion vedem cum liniștea înseamnă un deget de-al meu
unul de-al tău și tot așa până la cinci
îmi vorbești despre arta de a da
intri ca un fochist prin chepengul urechii
pui acolo pe cazanul mare
cadoul tău pur sânge & te ascunzi după mesteacănul
acoperit de miliarde de celule nervoase mimând
foșnitul miriapodului rătăcitor 

dar cu liniștea cum stai? mă mai întreabă din când în când

farurile unei mașini care-mi pun în evidență aripile și colții
numai atunci duci degețelul la gura ta apoi încet
la gura mea
îmi spui să tăcem ca să strigăm în gura mare
nu suntem acasă!