Focurile negre ale lui Gellu Naum

Gellu Naum și poezia mistică

Gellu Naum a fost poetul român (1915-2001) care a luat poezia ca pe o nevoie sufletească, o nevoie de mistică aparte. Poeziile lui sugerează căi, teritorii, ființe, întâmplări care fac parte din acest mecanism complicat numit viață. Fie că este nostalgic, fie că metaforizează totul este calculat, totul face parte dintr-un ansamblu coerent. Totul se întâmplă gradat, pas cu pas, secvență cu secvență, într-un crescendo uneori disimulat sau fals, cu scopul de a demola, de a arunca în aer terenuri arhicunoscute.

Câteva din Poeme alese

Orașul în câmp

POEME ALESE
ed. Cartea Românească, 1974
București

Orașul în câmp își avea locuitorii lui de flori,

arhitectura lui de iarbă. Pe străzi, prietenii și

rudele suave ne ofereau flori de odihnă ferite

de arșiță, ne dăruiau fructe și apă, ne invitau

la ceremonii pe care, până la venire, nu le cu-

noscusem. Dar refuzam, firește, fiindcă în ri-

tualul acesta binevoitor ghiceam o știință com-

plicată, un fel de funie mută, cu câte un capăt 

în fiecare din noi.

La plecare, ștergeam cu grijă polenul Ariadnei

de pe reverele noastre de mătase.

FOCUL NEGRU
ed. Eminescu, 1995
București 

Clopotul

Voiai să faci drumul prin stuf, până la malul

celălalt. Țineai să vezi pajiștele și, mai ales, să

asculți bătaia clopotului din turla care se ză-

rește vag și de pe malul nostru. Copiii ți-au

adus luntrea. În privirile lor licărea admirația

dar stăruia și umbra unei tăcute avertizări. Eu

ți-am vorbit despre pericolele minime, despre

fragilitatea luntrii făcută numai pentru o per-

soană și, din păcate, singura în stare  să stră-

bată încâlceala vegetației, despre mulțimea de

țânțari, despre  ochii triști ai broaștelor țestoase

care trăiesc la câțiva pași de mal. Tu mi-ai

răspuns că totul va dura foarte puțin și că, în

orce caz, clopotul merită osteneala.Copiii

ți-au întins vâsla, eu am fluturat brațul. Și toți

știam că faci zadarnic o traversare plină de

primejdii căci, pentru a pricepe limba 

clopotului, e neapărată nevoie să nu fii

singur.

ATHANOR
Editura pentru Literatură, 1968
București

Izbuteam uneori

Izbuteam uneori să simșim unisonul acela ciu-
dat care ne lega, dezlegându-ne de restul lucru-
rilor. Înțelegem întrucâtva ubicuitatea eveni-
mentului, sensul distributiv al speranței.
Ghiceam iubirea trecătorilor, vedeam figurina
de lut din al șaselea adăpost al cârtiței, știam
de ce tresare dalta. Totul devenea împlinire și
se petrecea, pe neașteptate, ăntr-un pătrar de
liniște. Atunci ciocănitoarea scobea o piatră
sau piatra ăși desfăcea aripile. Câțiva prioeteni
se simțeau jigniți.

Memoria frenetică

Pe câmp, trei dintre cele șase personaje ros-

teau ignorându-se unul pe altul același cuvânt

neînțeles, uitat și redescoperit de fiecare dată.

Al patrulea, cel mai sărac, cel atât de sărac 

încât își purta provizia de apă în palmă, cel

atât de sărac încât își cultiva grâul pe gură,

secera silabele uimit de foșnetul lor.

De fapt, era un câmp de abur și cei doi îndră-

gostiți, în fardul lor difuz, îi limitau orizontul

la marginea albastră a pleoapelor.

Poeziile au fost preluate din volumul
POEME ALESE
ed. Cartea Românească, 1874
București