CUVÎNTUL PE CARE NU-L CUNOŞTI

Alexandru Turcu ne propune un popas în lumea argoului. Sau  jargonului. O să vă lămurească el în rândurile care urmează.

 Note despre-argo’

            Într-una din primele cărţi dedicate argoului de după 1990, autorul de bunăseamă exagera, dînd pilde de vorbire argotică în felul acesta: Salt la maimuţă, mumie cu coviltir, mărar pe şanuri, moară galbenă, lămîi berechet!  [[1]] Cel care aude o astfel de pălăvrăgeală, cel mai indicat este să se ferească şi să-şi păzească buzunarele. Totuşi, ce e cu acest limbaj? Ce ascunde şi de ce este atît de ciudat?

            Este vorba despre limbajul argotic. Mesajul de mai sus, pentru un cunoscător, de fapt pentru un deţinător al dicţionarului de argou citat, poate fi lesne de dezlegat: „Eu voi fura din poşeta femeii aceleia, distrată, elegantă, care poartă pălărie, are păr pe picioare, ceas de aur la mînă şi desigur, foarte mulţi bani” [[2]]  Cu un alt dicţionar, rezultatul ar putea să fie altul...

            Să vedem însă cînd şi cum a apărut acest fel de limbaj.

            Mai întîi, în limba franceză a circulat cuvîntul JARGON, atestat prin secolul al XII-lea la Marie de France, care-l traduce prin: limba păsărilor (păsărească [[3]]) pentru ca în secolul al XV-lea să se definească, particular, prin: limbaj al potlogarilor şi-al teşcarilor [[4]].

            Cuvîntul ARGOT (argou) este mult mai tînăr decît sinonimul său, fiind atestat abia în 1628. Etimologii nu i-au stabilit cu precizie originea, încă ezitînd să împămîntenească ideea că ar proveni din cuvîntul hargoter (în franceza veche) care înseamnă: ceartă, variantă a lui harigoter (rupere). Surpriza a adus-o însă misteriosul Fulcanelli; deşi neacceptată, ideea sa poate da de gîndit:

Ilustrație (gravură în lemn) la prima tipăritură a Testamentelor lui Villon, 1489

   Pentru noi, arta gotică [art gothique] nu este decît o deformare grafică a cuvîntului: argotic [argotique] […] Catedrala este o operă de artă gotică [art goth] sau de-argot. Or, lexicoanele definesc argoul ca fiind “un limbaj particular al tuturor indivizilor care au interesul de a-şi comunica gîndurile fără a putea fi pricepuţi de cei din jur”. Aşadar este o cabală grăită.  Argotierii, cei care folosesc acest limbaj, sînt scoborîtorii hermetici ai argo-nauţilor, cei care formau echipajul corabiei Argo, vorbesc limba argotică – limba verde a nostră – navigînd spre malurile dăruite ale Colchosului pentru a cuceri faimoasa Lînă de aur. Se zice încă astăzi despre un om cu mintea ascuţită, însă viclean: ştie tot, pricepe-argot!  Toţi Iniţiaţii se exprimau în argou, la fel şi puşlamalele din Curtea Miracolelor – cu Villon în frunte – precum şi Frimasonii, sau franc-masonii evului mediu, găzdaşii bunului Dumnezeu, care edificau capodoperele argotice pe care noi le admirăm astăzi. Chiar ei, aceşti navigatori constructori cunoşteau drumul spre grădina Esperidelor. [[5]]

            Celebru în literatura franceză este jargonul jobelin al Scoicarilor (1453[6]), o grupare de interlopi în care se găsea şi un poet celebru mai tîrziu: François Villon. Prin cele 11  balade [[7]] rămase de la el, putem să ne facem o idee cît de vagă despre ceea ce a însemnat atunci argoul:

Scoicari, răriţi-o-nspre rărişti,

Şi nu cîntaţi mierleşte-n plen

Că lesne-i pielea să ţi-o rişti,

Mierlind de fleţi, precum Colin.  [[8]]

Eugène François Vidocq infractor devenit şef al Siguranţei Naţionale
(1775-1857)

            În secolul al XVI-lea notabil este Rabelais, mai ales în cărţile III-V ale operei sale, atunci cînd trebuie să-şi aşeze personajele pe puntea unui vas spre a ajunge la Divina Butelcă, o parodie probabilă a Sfîntului Graal.  Au urmat după aceea lexicoane şi opuscule obscure care încercau, mai în glumă, mai în serios să explice acest limbaj.

            Cel care a trasat însă linia despărţitoare între argoul vechi şi cel modern a fost tot un hoţoman „răs-hoţit”, aşezat în fruntea poliţiei franceze: Vidoq [[9]]. Vidoq, înaintea lui Bertillon a căutat să construiască adevărate baze de date despre toţi tîlharii prinşi şi ulterior eliberaţi, pentru ca la recidivă să fie mai lesne de reperat. În 1837 a scris Pungaşii cu un vocabular jargonard [[10]], oferind cercetătorului o adevărată comoară a limbajului răufăcătorilor.

            La noi, primul glosar de argou apare în 1860 în paginile publicaţiei satirice Coarnele lui Nichipercea, redactate de Nicolae T. Orăşanu; termenii argotici provin din „dialectul puşcăriaşilor” şi al „cartoforilor [[11]] de cafenele.” Iată cîteva din cuvintele glosate de Orăşanu (deşi nesemnat, articolul este cu siguranţă al lui), multe din ele rămînînd pînă astăzi în uz: cîrîitor – hoţ; gagică – femeie; lovele – parale; mol(ete) – vin; mardeală – bătaie; pili – a bea; sticlete – soldat sau dorobanţ, azi poliţist; vrăji – a spune [[12]] etc.

            În 1861, Orăşanu publică Întemniţările melle politice [[13]] , lucrare dedicată „fraţilor

N.T. Orăşanu, versificator satiric, director al publicaţiei "Nichipercea", "Coarnele lui Nichipercea" etc. (1833 - 1890)

tîlhari” în care spune: „În timpul acesta avui 

ocaziunea a cunoaşte jargonul arestanţilor, în care vorbesc unii cu alţii, fără a fi înţeleşi de guardienii lor.”  Apoi notează o listă de cuvinte argotice (el le numea jargonarde prin filiera franceză) similară celei din Coarnele lui Nichipercea, dar din care mai redăm cîteva: candriu – beat; gagiu – şef, stăpîn sau neguţător; teaşcă – pungă; teşcar – pungaş. G. Baronzi, în Limba română şi tradiţiunile ei,  preia lista predecesorului şi o schimbă pe alocuri, dînd în total 20 de                  termeni argotici. [[14]]

            I. Verbină semnalează faptul că putem găsi construcţii argotice şi în poezia noastră populară:

Babo, babo şi de treabo,

La cuvinte de ispravo,

Las, Corbea, că-i logodit,

Logodnica i-a venit,

Jupîneasa Carpina,

Adusă din Slatina.

Din bardă, nu-i bărduită,

Numa din topor cioplită,

Şi la cap e ascuţită,

La rădăcină-i pîrlită,

Tot de Corbea e gătită. [[15]]

        

            Aici, Jupîneasa Carpina înseamnă ţeapa „de [cit. pentru] Corbea gătită.”  Interesantă este analogia cu argoul francez: în argoul hoţilor parizieni, executarea prin spînzurare se numea nuntă, iar spînzurătoarea, mireasă. Mai adaug şi eu aici o snoavă populară românească cu circulaţie largă:

   Întors de la studiile din străinătate, fiul este ispitit de vicleanul său tată, care pe semne voia să-i dea o lecţie: îi arată o doniţă cu apă şi-l întreabă ce este aceasta. Băiatul răspunde: apă; tatăl îl contrazice, învăţîndu-l că se numeşte udeală. Şi tot aşa fiul află de la tată că mîţa se cheamă zgîrietoare, focul – mîngîiere şi fînul – pricopseală. Necăjit de bătaia de joc a tatălui, fiul leagă un tăcine aprins de coada mîţei şi-i dete acesteia drumul prin grădină, spre stogul de fîn care se aprinse. Băiatul cum vede stogul arzînd, se năpusteşte în casă şi strigă:

Sai iute, tată, cu udeala,

C-a luat zgîriitoarea

În coadă cu mîngîierea,

Şi de nu sai cu udeala,

Ţi se duce pricopseala! [[16]]

*

            Am vorbit despre jargon (în limba franceză veche însemna acelaşi lucru cu argou) şi argou. În limba română sînt uşor de confundat, avînd o singură diferenţă de sens: argoul este destinat numai unui grup de vorbitori care-l şi înţeleg, pe cîtă vreme jargonul este o limbă a meseriei. De fapt şi aici părerile sînt împărţite, însă pentru o mai rapidă conciliere le voi lua cu sensurile deja enunţate. [[17]]

            Argoul este un limbaj schimbător în timp; după necesitatea vorbitorilor, acesta nu poate fi peren, pentru că atunci codul ar putea fi descifrat rapid de cei din afară. Abia după ce se va fi „răsuflat”, cuvîntul argotic poate intra chiar în vorbirea comună.

            Pe de altă parte, jargonul este cunoscut aproape tuturor vorbitorilor: conţine cuvinte de obicei de origine străină sau din sfera specialităţii în care se lucrează.

            Aceste clase de cuvinte le întîlnim, cum spuneam, în sfera unor specialităţi. În mass-media sînt prezente cu preponderenţă în cadrul buletinelor de ştiri sportive:

            Abandon; as (al tenisului) a boxa; directă; dribla; gol (eng. goal); knockout sau a knockouta; meci (eng. match); scor; selecţiona (în loc de selecta) şi selecţioner; suporter etc...

            În limbajul elevilor şi al tinerilor în general, cu ecou şi la alte vîrste : [prin prescurtare] prof, profă (pentru profesor, profesoară); mate (matematică); francă (franceză); geogra, fiză; [prin denaturare de sens:] chindie – petrecere; caterincă – a-ţi rîde de cineva; A sta de şase – a sta de veghe; [prin împrumut] mişto – frumos; a face mişto – a-ţi bate joc de cineva, a chiuli.

            În ceea ce priveşte argoul pur în şcoală,  în timpul liceului (liceul avea specialitate de muzică) , creasem împreună cu cîţiva colegi un limbaj special pentru a ne feri de direcţiune şi de profesori: partitură – ţigară; stativ – brichetă, a cînta – a fuma etc. Cazul, de bunăseamnă, nu e izolat.

*

            Termenii argotici provin în special din limbi mai puţin accesibile la momentul folosirii lor. Pînă la un moment dat sursa aproape principală a argoului răufăcătorilor făcea parte din vocabularul ţiganesc.

            Pe de altă parte, datorită folosirii lor la scară mare de vorbitori, s-a ajuns la o lipsă cvasi-totală de discernere între sensul propriu al cuvintelor şi cel oferit artificial de argotieri. Ieşind, deci, din sfera cuvintelor puse la index, acestea sînt folosite excesiv şi...obişnuinţa este mama învăţăturii: se spune de pildă, în unele buletine de ştiri: ...s-a dovedit a fi o mare ţeapă în loc de păcăleală, înşelăciune; a da cu tifla în loc de a persifla etc...

            În alte genuri de emisiuni radio-tv, auzim: moacă, i-a spart freza, i-a dat la gioale, se rupe în figuri, a dat cu ciocu’, ciocu’ mic! etc. -  expresii atît de familiare încît nu le mai traduc. Toate se întîmplă şi din cauza lipsei pregătirii vorbitorului, astăzi dîndu-se o pondere mai mare decît în trecut emisiunilor realizate cu amatori: aşa-zisele spectacole reale, reality show-urile.

            Acolo unde este permis, pentru că se adresează unui anumit tip de cititor, cunoscător, recunoscător de nuanţe şi avizat, de obicei în editoriale, publicaţii satirice, argoul capătă forma dorită de autor,  dar  nestabilită lexicografic sau neconsfinţită. Nu există deci un al doilea care să-l înţeleagă. De multe ori, sub masca argotică se poate ascunde necunoaşterea limbii.

            Nu de puţine ori auzim expresii de felul acesta : să mergem la o chindie (cu sensul de petrecere, bairam, chef mare – poate din cauza unuia dintre sensurile cuvîntului, dans asemănător cu sîrba); a face caterincă de cineva/ceva (la origine, după Tiktin [[18]], astfel a fost denumită flaşneta, instrument la care se cînta (obsesiv!) melodia Charmante Katharine; În Dicţionarul lui George Volceanov găsim următoarele explicaţii: 1. cursă, capcană; 2. zgomot, gălăgie; 3. ceartă; 4. (interlop) vorbărie neserioasă prin care interlocutorul este ironizat fără să-şi dea seama).

*

            Argoul, în anii comunismului a fost ocolit abil mai ales pentru că avea un înlocuitor minunat: limbajul de lemn – pe care îl tratez în altă parte – şi nefiind, cum se spunea, „de origine sănătoasă”, provenit , aşa cum am văzut din mediul interlop. Pe de altă parte, scriitorii au împrumutat acest limbaj în lucrările lor şi au rămas celebri pentru acest demers: Tudor Arghezi (caramangiu, scorţar, fraier, gutuie, caiafă, gherlă, caţaveică) Cezar Petrescu („Ţuica se numea o idee, cîrnaţii mai modeşti la făptură – mititei; cei mai arătoşi patricieni; ocaua de vin cu borviz la ghiaţă o baterie; ardeiul roş o torpilă etc...”) [[19]] Miron Radu Paraschivescu (Cîntece ţigăneşti) , Nichita Stănescu (Argotice, 1955), Romulus Vulpescu (Carmen meretricis) [[20]], Eugen Barbu (Groapa)etc.

            După 1990, pe lîngă coperţile almanahurilor garnisite cu fetiţe dezbrăcate, s-a readus şi argoul – nu în discuţie ci în practică, direct: se vorbea de fete trimise la produs; de peşti şi fîţe -  ajungînd pînă astăzi să fie introduşi termeni argotici chiar în canonul vorbitorului, ca: tîrfă (la origine înseamnă cîrpă [[21]]), zdreanţă (cu acelaşi sens argotic),  gigea, gagiu, poponeţ (pentru a nu folosi cuvîntul propriu încă înfierat), gagică, puţă, puţoi (cu sensul de adolescent neexperimentat;), sticlete, mişto  ş.a.m.d.

---

[1] Traian Tandin – Limbajul infractorilor, ed. Paco, Bucureşti, 1993, pag. 6. Exagerarea este evidentă, vorbind astfel, infractorii ar fi cel mai lesne de reperat.

[2] Traian Tandin, op.cit., pag. 7

[3] La români, păsăreasca este limbajul ludic al copiilor care intercalează în cuvînt alte sunete pentru a-i deruta pe cei necunoscători: [o formă este]Ştivini, ivini, păvănp, săvănă, răvănă, ştevene? [Ştii păsărăşte?, V. Alecsandri] – mai multe exemple în  Rodica Zafiu – Păsăreasca: Atestări şi interpretări ale limbajelor ludice şi secrete, Univ. Bucureşti.

[4] Cu această ocazie pot da pildă de argou; pentru vorbitorul de astăzi, primul cuvînt: potlogar desemnează o persoană care înşeală, de vreme ce în trecut acelaşi cuvînt îl desemna pe...cizmarul care cîrpea cu potloage (bucăţi de piele) ghetele ferfeniţite. Al doilea cuvînt vine de la taşcă (var. teaşcă) adică punga cu bani...aşadar îl numeşte pe cel care se serveşte din punga altuia...

5 Fulcanelli - Le Mystère des Cathédrales et l’interprétation ésotérique des symboles hermétiques du grand œuvre, Éditions Fayard, Paris, 1925.

[6] După: Les sources de L’argot ancien par L. SAINÉAN, tome premier, des origines a la fin du XVIIIe siècle, Paris, Honoré et Edouard Champion, éditeurs, 1912.

[7] 2 Traduse de Z. Verbiceanu, 7 de Neculai Chirică, 11 de Ionela Manolesco (traducere pe care nu o recomand) şi tot 11 de Romulus Vulpescu.

[8] Coquillars, aruans à Ruel, / Men ys vous chante que gardez / Que n’y laissez corps et pel, / Com fist Colin l’Escailler.

[9] V. Întreaga istorie în volumul: Paul ŞTEFĂNESCU - În slujba vieţii şi a adevărului, ed. Medicală, Bucureşti, vol 1.

[10] Vezi L. SAINÉAN, op. cit., vol II., pgg. 4 - 12

[11] Împătimit al jocului de cărţi.

[12] Apud: Mircea SECHE – Schiţă de istorie a lexicografiei române, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966, vol I, pgg: 98 – 99.

[13] Bucureşti, Typographia Naţională.

[14] I VERBINĂ – Contribuţii la studiul argot-ului românesc, în DACOROMANIA, XI (1948), pgg. 142 – 147

[15] Cîntecul lui Corbea, în colecţia TOCILESCU, Materialuri folklorice.

[16] Rezumat după: Sim. Fl. MARIAN, Hoţul (1888), apud.  Snoava populară românească IV, ed. Critică de Sabina-Cornelia Stroescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, pgg. 56 – 57. Variante în Ispirescu, Snoave şi în periodicele folkloristice ale vremii. (1900 – 1937).

[17] Un articol bun pentru vremea sa a scris Iorgu IORDAN în Limba română actuală, o gramatică a „greşelilor”, Iaşi, Institutul de arte grafice A. Ţerek, 1943: Limbaje speciale, pgg. 488 – 500.

[18] Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. I (A – C), Bucharest, 1903

[19] Apud. Iorgu Iordan, op. cit., pag. 500; Acest vocabular contrafăcut se găseşte la N.T.Orăşanu, unde mititeii sînt de fapt umplutura cîrnaţilor pusă direct pe grătar.

[20] V. alte amănunte în Opurile magistrului Françoys Villon adică Diata mare şi Lăsata, Adaosul, Jergul şi Baladele, în romîneşte de Romulus VULPESCU, ed. Tineretului, Bucureşti, 1958, pag. 236 – 238, precum şi în Deocheatele lui François VILLON, poeme coţcăreşti de-a v-aţi ascuns dintr-un Paris al Evului de Mijloc, la obşte desluşite cu dichis, cu schepsis date-n stampă de Romulus VULPESCU, editura Semne, 2005

[21] I. A. CANDREA – Poreclele la români, Socec, Bucureşti, 1895 : Tîrfă, propriu: „cîrpă, zdreanţă murdară”, se dă ca poreclă unei prostituate ordinare, adică unei muieri tăvălite, murdărite ca şi o cîrpă.”