Dragii mei, nu o să vă țin foarte mult, o să vă spun doar că prietenul meu Alex Turcu mi-a făcut cinste în această duminică călduroasă nu cu o bere ci cu o scriere, o proză captivantă, un joc livresc delicios pe care nu o să îl desconspir, îl las să vă fascineze și pe voi.
PARABOLA LUI GIAMBATTISTA
 |
| desen Alex Turcu |
...Totu-n zadar, căci nimica nu poate nălucii să-i zmulgă,
Nu poate nici să pătrundă și trupu-i în trup să se piardă...
Lucretius, De rerum natura, IV, 1110 – 1111
Nu știu din ce cauză,
celor mai mulți dintre voi, imaginea unui băcan gras și mereu binevoitor, dar
mai ales singur, vi se pare una dintre cele mai romantice[1] priveliști
posibile. Parcă nimeni nu poate intui,
în spatele zîmbetului mereu arborat de către acesta (care face parte din
recuzita oricărui bun vînzător), nici măcar un sfert dintr-o întîmplare nefericită, sau poate chiar
dintr-o veritabilă tragedie.
De aceea, acum mulți
ani, cînd am scris versurile despre Giambattista, furat și de-un calambur, mi-a
fost oarecum rușine că nu voi putea transmite esențialul din drama trăită de
bunul băcan pe care l-am cunoscut cîndva și a cărui amintire încă îmi plutește
în minte, dîndu-mi ghes să vi-l dau în vileag, în scris, acum. Mi-a fost rușine
pentru că nu merita să fie pomenit numai de dragul acelui joc de cuvinte care,
fie vorba între noi, cuprindea tot ceea ce era mai trist în figura acestuia: La
Giambattista, la geam, batista flutura...
Scrisesem poezia în
zilele în care hotărîse să plece de-acasă și să nu mai revină niciodată, deși,
recunosc, am fost ispitit de gîndul de a lăsa totul în suspensie, avînd în
vedere crearea unei bucăți literare, nu a unei cronici veridice a unei
întîmplări. Așa am gîndit atunci, dar să lăsăm de-o parte aceste aspecte prea
puțin importante acum.
Pe Giambattista l-am
cunoscut de pe cînd
eram încă mic. Pe vremea aceea, noi, copiii lipsiți de
adevăratele griji pe care numai părinții le simțeau, hoinăream pe străzile
pietruite ale cetății, hîrjonindu-ne, încăierîndu-ne și împăcîndu-ne, neguțătorind
și adunînd cioburi de sticlă, verzii, dîndu-le, mai apoi, valori inestimabile. Într-o bună zi, din prea
multă hîrjoană, ajunsesem să ne încăierăm de-a binelea, iar eu, mai fragil din
fire, am fost victima sigură. S-au năpustit asupra mea cîțiva vlăjgani, care, adunați
care dincotro de hărmălaie, mi-au dat cîteva lovituri cam greu de trecut cu vederea.
Cum ședeam în praf,
schilodit și gîndind la tot ce se poate mai rău, iată că apăru în pragul
băcăniei bunul Giambattista, și dînd un
chiot, îi puse pe fugă pe inamicii mei, apropiindu-se de mine și întinzîndu-mi
mîna. Abia respirînd, m-am ridicat, m-am scuturat de colb și am primit iute
cîteva lecții de autoapărare, abia schițate, în aer. După aceea, Giambattista,
fără să-mi mai spună ceva, scoase din buzunar trei căpățîni de zahăr, mi le
întinse și se retrase agale spre băcănie, dînd din cap a dezaprobare. Făcu însă
o piruetă și întinzînd un deget în vînt, cu aerul unei amenințări, îmi zise:
- Ferește-te de întîmplare!
Anii au trecut repede și
toate veștile pe care le aveam despre băcan spuneau doar că are doi fii buni de
însurătoare, dar pe care, din păcate, firea îi făcuse cam molateci, cam, iertați-mi
vorba, tăntălăi. Nu-i ajutau bătrînului mai deloc și li se dusese buhul că nu-s
în stare de nimic, așa că frumoasele fete din cetatea noastră se fereau (poate și
de gura părinților) să se mărite cu astfel de ipochimeni. Mai tîrziu am aflat
că, în fapt, erau numai ucenici de-ai lui, pe care-i luase de pe străzi să-i
facă oameni buni.
Mergeam des să cumpărăm
din băcănia lui, și eu, și părinții mei, dar niciodată nu-mi găsisem curajul de
a-l întreba ceva despre el. De ce e singur și, mai cu seamă, cum poate trăi așa
cu doi inși care cu greu s-ar fi putut deosebi de niște dobitoace.
Terminasem școala și,
cu cărțile la suptbraț, am hotărît să colind cetatea. Pentru prima dată l-am
zărit pe Giambattista șonticăind agale pe-un drum puțin umblat, care dădea în
vechiul cimitir. L-am urmărit o vreme, apoi, băgînd de seamă că mă văzuse, am
trecut în linie cu el, mergînd și eu cu același pas.
- Domnule, nu am apucat
să îți mulțumesc pentru că m-ai apărat cînd eram mic - am bînguit eu spre a
începe o conversație. Atunci mi-ai spus cîteva vorbe pe care, cu toată bunăvoința,
nu le-am înțeles.
- Ai să crești și ai să
înțelegi, răspunse machinal, urmîndu-și plimbarea.
Atunci, pentru prima
dată, îmi veni în minte un joc. Încercai să găsesc sinonime cuvîntului întîmplare.
- Accident - zise el, ghicindu-mi, Dumnezeu știe cum, gîndul. Ferește-te
de accident. Acum, de pildă, toată discuția asta a fost premeditată de
tine. Nu ne-am întîlnit din întîmplare, m-ai urmărit și m-ai găsit. Așadar, nu e
un accident. Acum întreabă-mă ce vrei, și mergi mai departe. Întreabă-mă ce
vrei să mă întrebi de fapt. În întrebare stă totul... Un cavaler adevărat
trebuie să știe cînd și ce să întrebe și toate ușile îi sînt deschise, iar
regele moare împăcat.
Am tăcut cîteva clipe,
apoi, dregîndu-mi glasul, am zis:
-
Mergi la mormîntul
soției dumitale?
- Vai, băiete, asta e
întrebare bună de gura tîrgului... Nu, nu am fost căsătorit niciodată și nu
am pe nimeni în cimitirul ăsta, zise
el chiar cînd ne aflam în fața marilor porți. Aici vin să mă gîndesc la mine.
-
Dar cum se face,
rostii eu, că ești singur? Toți oamenii de treabă se căsătoresc...
A tăcut o vreme și a mers încet, șchiopătînd, pe aleea principală a
cimitirului, privind cu atenție micile pietre așezate de veacuri la căpătîiele
cine știe căror oameni care, așa ca noi, și-au închipuit viața o eternitate. Giambattista
inspira cu voluptate aerul. S-a așezat lîngă un monument vechi care străjuia
capătul vestic al cimitirului și care reprezenta un înger cu aripile frînte.
- Cînd eram mai tînăr – îmi zise el, scoțînd din
buzunarul de la piept o cărțulie – credeam în povești și le consideram la fel
de adevărate ca orice istorie consemnată de marile și serioasele tratate. Uite
aici un soi de răspuns la întrebarea ta – și îmi întinse cartea.
Am deschis-o și am
citit titlul: Vocabulele alese, bunele
voroave și adagii ale Răsăritenilor, tălmăcire din operele lor din arabicește,
persiană și turcă, cu băgări de seamă, urmînd copiei imprimate la Paris, La
Haga, La Ludovic și Henrik van Dole, neguțători librari în Pooten, la Marca
Portului Regal, 1695. Aceasta era una din tălmăcirile lui Antoine Galland,
marele orientalist francez. Giambattista a luat-o, a răsfoit-o și deschizînd-o
către sfîrșit, mi-o întinse înapoi. Am observat că foaia pe care mi-o dădea să
o citesc era cumva impropriu așezată acolo, între paginile 344 și 345, după ce,
în prealabil, deja era anunțat finalul lucrării, cu litere italice: Fin des Maximes.
Acolo am citit
următorul anecdot:
A fost odată un
rege mare şi bogat; şi regele acesta avea un singur fecior; Feciorul fu dus la
şcoli mari de unde veni cu mult învățat şi adînc deprins întru tainele tuturor științelor.
Într-o bună zi se hotărî să se însoare. Regele voia cu orice preț să îi
hărăzească anume o fată de neam bun, dar prinţul care o considera şi slută
peste toate celelalte cusururi, nici nu vru s-audă.
Ci veni în faţa regelui şi-i zise aşa:
- O,stăpîne, mă duc în lume s-o caut pe cea mai frumoasă femeie. Cînd o
voiu găsi mă voiu întoarce negreşit pentru nuntă. Şi plecă.
Nici nu încălecă bine cînd o văzu pe fata de la grajduri. Era frumoasă
şi-i plăcu. Se dete jos de pe cal şi vru s-o descoasă, luînd-o la întrebări,
dar numaidecît se ivi fata plăcintarului care-i fură privirea. Pînă să scoată
două vorbe în faţa noii frumuseţi, apăru fata fierarului. Prinţul, încurcat,
îşi zise că de bună seamă toate erau frumoase, dar… cum îi va da oare de capăt?
Nici nu-şi termină gîndul cînd apăru în faţa grajdurilor şi fata doftorului.
Acum era prea de tot. Încălecă şi ieşi mînios pe poarta cetăţii. Mînia nu-i
ajută la nimic…În cale întălni vreo mie de femei, toate frumoase în felul lor. Mai merse ce mai
merse şi întîlni tot atîtea frumuseţi, şi într-un tîrziu, obosit şi cu credinţa
întărită că va înnebuni, se hotărî să se întoarcă acasă.
Odată întors, se duse în faţa regelui şi ceru să i se pregătească
peţitori pentru fetișcana cea slută, dar
nu mică-i fu mirarea cînd află că era deja măritată. Şi astfel, abătut şi plin
de întrebări, prinţul se retrase din lume .
Am văzut că nu existau
alte remarci și am zîmbit lăsînd cartea din mînă:
- Va să zică, de-aceea nu te-ai căsătorit?
Pentru că nu ai găsit-o pe cea mai frumoasă? – Și cu aceste vorbe mii de
îndoieli puseră stăpînire pe mintea și pe sufletul meu.
- Desigur, prințul din poveste era un neghiob.
Dar la fel de neghiob am fost și eu cînd eram de anii lui. (Vorbea de parcă
acel prinț chiar existase, de parcă l-ar fi cunoscut cîndva. Era puțin probabil
avînd în vedere vechimea unui astfel de text, tradus și el acum foarte mult
timp.) Nu înțelesesem nimic din viața asta și din mecanismele ei absconse.
Credeam și eu că frumusețea e totul…
Eram tînăr și plecasem împreună cu tatăl și
fratele meu într-o călătorie de negoț, la Bagdad. Luasem cu noi și niște porci,
pentru mîncare pe corabie, însă cum, necum, doi dintre ei scăpaseră cu viață.
Cîteva zile ne-am ocupat anume de afaceri pînă ce, într-o seară, văzui trecînd
pe lîngă mine, pe una din străduțele murdare – dar atît de frumos descrise, cu
slove aurii, în Kitab alf laylah wa-laylah – o femeie învăluită, care părea mai
degrabă un stîlp de sare. La lumina lunii, albul vestmîntului și al vălului
care-I înconjura ochii mari, putea să îți dea această impresie, de viață și de
moarte, de mișcare și de pietrificare. S-a uitat la mine preț de cîteva clipe și
a trecut cu iuțeală.
Mi-a fost de ajuns să știu
că e Ea, așa cum nici lui Aligheri nu
i-a fost mai ușor să vadă. Am plecat spre casă, stăpînit de dubii și de gînduri
felurite care priveau mai degrabă faptul imediat: cum o voi recunoaște, cum voi
putea să vorbesc cu ea?
A doua zi, întocîndu-mă
la corabie, am rămas mut de uimire…
Cît despre ea, trebuie să
spun că nu am mai văzut-o vreodată. M-am
întors cu mărfuri acasă, împreună cu ai mei, neputîndu-mă rupe de amintirea
desăvîrșitei femei, atît de clar întipărită în mintea mea, numai prin ochi. Mă
hotărîsem să fac tot posibilul să o regăsesc într-o bună zi.
Trecuseră cîteva luni, pînă ce, într-o dimineață,
am primit o epistolă printr- un bătrîn marinar.
Atunci, Giambattista
scoase din buzunar o hîrtie galbenă, o despături și îmi citi:
În timpul scurtei noastre vieți, cea mai grea încercare este regăsirea.
Regăsirea de sine și regăsirea celui din care te-ai rupt atunci cînd ai pășit
în lumea materială. Să nu crezi că vorbesc despre mitul expus în Simpozion.
Androginul lui Plato nu a existat niciodată[2],
pentru că nu era nevoie de un singur trup, atît de imperfect, atît de urît,
pentru a semnifica uniunea. Noi sîntem particule ale lui Dumnezeu, dintr-un
singur Dumnezeu, parte din El, și avem menirea de a ne întoarce tot acolo, cu
sufletul, nu cu un trup înfiorător, ca un experiment eșuat, ca o bucată mixtă
de cărnuri rostogolite care să mimeze puterea absolută.
Eu te-am recunoscut cu trei secunde (sau poate, cu trei secole) mai devreme decît ai făcut-o tu și am ales să mă
înfățișez ție așa, pentru a nu te durea mai tare faptul că nu vom fi niciodată
împreună. Întotdeauna, într-o uniune, unul dintre personaje este cel care știe
totul despre sine și despre celălalt. În viața asta, eu am fost partea aleasă
să știe totul, dar ai fi procedat la fel de-ai fi fost tu cel ales. Pedeapsa
noastră a fost aceea de a ne vedea și de a ne turbura viața pînă la finalul ei,
cînd geana marelui Dumnezeu, ne va înghiți, într-o clipire. După aceea numai
noi vom mai ști că am existat.
Aceasta a fost o
întîmplare, un accident, să fim amîndoi pe aceeași stradă, la acea oră. La fel de bine se putea să nu ne
vedem niciodată și suferința nu și-ar fi făcut loc în traiul nostru. Dar acum am
intrat pe singurul drum trasat de destin. Tu urmează-ți drumul mai departe, eu
te voi aștepta dincolo de lumea aceasta și nu voi mai iubi pe nimeni altcineva. Îmi voi țese mereu
pînza, așteptîndu-te; la urma urmelor,
ce este femeia sortită ție decît o altă Penelopă care-și
alungă pețitorii?
Post scriptum
al autorului
Am socotit că nu
mai am ce adăuga la povestirea despre Giambattista, însă nu-l pot lăsa pe bunul
cititor pradă în ghearele curiozității. Desigur, mi-a venit greu să cred în
adevărul scrisorii precum și în restul istoriei rostite atunci, cu atîta patos,
de bătrînul băcan.
Am plecat din cimitir, nemaiscoțînd o
vorbă. Orice cuvînt era de prisos, pentru că înțelesesem – sau cel puțin, așa
credeam – mendrele unui destin atît de ciudat. M-am gîndit că e imposibil să fi
fost în Bagdad, că nu călătorise niciodată înafara cetății . Poate că el
scrisese și rescrisese acea scrisoare pentru a oferi, mai lesne, un sens vieții
lui solitare. Însă am lepădat repede astfel de gînduri, de vreme ce eu eram
încă destul de tînăr. Eram numai un fir de praf într-o cronologie imensă, care
exista – de nu altfel, măcar în conștința oamenilor - de cîteva mii de ani.
Poate că nici nu fusese el, Giambattista, cel care pășise pe străzile murdare
ale orașului califilor, acum transfigurat după voia sultanilor otomani, pe o
altă treaptă a istoriei. Poate că un alt om, din cu totul altă epocă, pățise
toate lucrurile acestea, dar de vreme ce el, Giambattista, bunul băcan, le simțea
atît de acut, cu siguranță, el era chiar omul acelei epoci trecute. Dar Ea? Ea
cine era?
Am ajuns acasă și am adormit, istovit
de gînduri și am visat-o, mai bine zis, i-am visat ochii și, în zori, am fost
chemat de un bătrîn de-al locului care îmi dărui o hîrtie împăturită.
Am pornit pe maidan cu gîndul să
citesc răvașul, și nu mică mi-a fost mirarea să văd în locul unde ieri ședea
vechea băcănie, o grămadă de pietre, trîntite în nerînduială. Un copilandru
murdar mi-a spus că îl văzuse plecînd și că îi făcuse, cu batista, semn de
adio… Nimeni nu știa să-mi spună cînd și cum se dărîmase clădirea.
Printre
mohorîtele dărîmături, amușinînd și făcînd un zgomot desprins parcă din străfundurile iadului, își făcuseră apariția
doi porci care, văzîndu-mă, o luară la goană, care încotro.
Anexă
La Giambattista la geam batista flutura
La geam…batista flutura
-semn de adio, mi se pare -
cine sta-n geam? cine pleca?
sunt semne clare de-ntrebare…
să te întrebi acuma oare?
nu are rost, nici va avea!
semn de adio, mi se pare -
la geam batista flutura.
Şi Giambattista suspina,
băcanul dinspre strada mare,
el doi flăcăi cam mari avea
si buni în parte fiecare.
Iar Giambattista-n pumni plîngea
Cu lacrimi, de părea că-l doare,
Că nime fiii nu-i dorea,
De gineri, fiind de-nsurătoare…
C-un pas pe uşă, vezi, pleca
Băcanul, către zări, cutare
Ipochimen nici nu-i dădea
Barem bineţe la plecare…
La Giambattista flutura
reclama băcăniii-n zare.
pe drum nici un drumeţ era
semn de adio, mi se pare
la geam batista flutura…
[1] Romantic - în sens cît se poate de literar.
[2] Chiar pentru un spirit
atît de elevat, educația orientală, aceea a interpretării literale, nu putea să
nu lase urme destul de adînci în modul de a percepe miturile europene.
Uniune din unio, unionis –
unire, în limba latină. Astăzi cuvîntul se referă, cu precădere, la alipirile
unor organizații, partide etc.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare