Brigitta Trotzig o tăcere adâncă și mare

sursă foto

 vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici

Brigitta Trotzig (1929-2011) a fost o scriitoare suedeză, una dintre cele mai premiate din această țară nordică. Se convertește la catolicism în urma căsătoriei cu artistul plastic Ulf Trotzig, moment în care misticismul și simbolurile creștine vor face parte din decorul scrierilor ei. Își formează o puternică și aridă concepție despre rolul artistului în această viață, artist pe care îl vedea ca pe o ființă multiplă care poate avea o voce de singuratic dar în același timp să ducă o viață socială activă. Asta pentru că nevoia de a crea o avem din interior, nu vine niciodată din exterior, mai mult chiar, nu depinde de exterior. Faptul de a crea este un accident psihologic, va spune scriitoarea într-un interviu acordat Gabrielei Melinescu în 1976 (publicat în România Literară în 2011 nr. 27 ).

Brigitta Trotzig este o poetă suedeză care așteaptă, închisă în așteptare

Antologia de poeme În inima de rubin, publicată la editura Univers în 1998 (traducerea aparține tot Gabrielei Melinescu), ne prezintă o poetă pentru care actul scrierii pare a ține de un ritual. Se tot spune că este de preferat ca artistul să evite staționarea într-un stil, în limbaj modern: autorul trebuie să se reinventeze mai mereu. Uneori însă chiar această liniaritate în creația unui autor aduce profunzime. Așa ni-l prezintă Al. Cistelecan pe Mircea Ivănescu (v. antologiile de la editurile Aula și Humanitas), așa ne-o prezintă și Gabriela Melinescu pe Brigitta Trotzig în prefață.

Poeziile lui Brigitta Trotzig prezintă moartea, singurătatea, iubirea, copilăria și nu vorbesc despre ele. Poeta surprinde acțiunile de vârf ale acestor mistere și le redă obiectiv, cu amănunte ce țin de o conștientizare îndelungată, rămânând ca noi să ne regăsim în ele. Rămânând ca noi să recompunem tabloul din micile culori pe care ea doar le schițează, la început aparent fără nici o legătură. Versurile ei ating natura unor incantații, par a fi vorbele unui vraci care niciodată nu vorbește clar, dar persoanele deschise înțeleg ce și cum, mai mult chiar, se lasă pătrunși de.

Moartea regelui

În junglă se strecuară un tigru. Orașul adormit cu focurile sale este adâncit în noaptea copacilor, sudoarea lor se evaporă peste zidul de piatră.
Este miezul nopții, soldații străbat de-a lungul zidului de piatră. Mirosul nopții, miros de apă și șerbet, stă ca o pânză peste fața și brațele lor, stelele tremură adânc în oglinda fluviului.
Sus în cetatea regală stă regele în tabăra sa, membrele sale se
răsucesc pe șervețele umede de febră. Fața lui aurită s-a stins: facle luminează trupul lui care stă să moară. Gura i se deschide, pieptul se ridică într-o respirație grea. Umbrele cutreieră în sălile înalte.
Imaginile stelelor se strecoară încet peste noapte. Membrele soldatului se înfrigurează de fiorul morții. El simte mirosul de copac și apă și febra îl părăsește. Regele e mort: fața lui se îngălbenește ștergându-se încet din lume.

Iubiții

În amiaza fierbinte emană membrele lor galbene albe un miros greu și umed. Fețele lor sunt închise, degetele lor se mișcă oarbe, o invizibilă neliniște atârnă în mădularele lor.
Mișcări, mușchi alunecând cu fiecare efort greu, pâlpâind sub o piele desfăcută: tremurând în pielea udă precum o grea, cutremurătoare plângere în depărtare.
Pielea lor, limbile, buzele: adânci suspine, privind țintă. Membrele lor adânc înlănțuite unele în altele. O lumină galbenă de măsline, plutitoare ca dinspre mare în care gustul și mirosul dispar.
Tot timpul bate și bate mușchiul inimii,
subțire și firav și tremurând.

Copilul

Copilul stă într-un colț, contemplă camera.
Capul lui mare și greu, se clatină pe firava tulpină a gâtului, înclinat ușor către piept. O strună de salivă lucește în colțul gurii lui.
Copilul se odihnește în liniștitul cub al cărnii, cald și adânc.
Fruntea copilului e rotunjită și fragilă ca un ou; o coajă de os fragil. Ochi, nas, gură; neformate ca o urmă de pecete care se adâncește vag într-o ceară și mai moale. Pleoapele clipesc, o insectă.
Timpul nu există încă. Pereții urcă greoi și impunători prin lumină și umbră. Fața copilului e fără expresie și liniștită: cunoaște furia, foamea, și senzația de bine.
Tăcerea e adâncă și mare.
Sălbaticul, gustul amar, usturimea se fac cunoscute în sângele lui; copilul așteaptă, închis în așteptare ca într-o țesătură fierbinte de sânge. Este înlănțuit într-un miros de piele, umedă și murdară piele. Lumina se strecoară în pupilele ca niște fluturi orbi și umezi. Din coada ochilor în jos către obraz, o usturătoare cută.
Copilul contemplă camera. Privirea lui e goală, obscură și severă.

Săraca

Era o păstoriță sus la munte; călcâiele ei erau crăpate și pline de praf.
Tăcerea sus la munte aproape de zăpadă era mai bătrână decât soarele.
Buzele ei uscate de praf; în gură avea un gust de praf și de cimbru. Într-o zi îi vorbi cineva ei în tăcere. Soarele nu înceta să ardă, nici vântul să bată; ea simțea zăpada pe buze. Unghiile ei erau mâncate inegal, de aceea își strângea ea degetele ascunzându-le înăuntru palmei.
Prin pieptul ei a curs foc; pielea ei respirase foc. Iarba slabă mirosea bine. Într-o colibă de pământ stătu ea în întuneric și muțenie. Moartea a trecut prin ea ca un nor luminos în timpul nopții.