Poezia tinde să întruchipeze adevărul, proza să-l cunoască!

lista completă a autorilor din rubrica poemul săptămânii > aici

Peter Viereck (1916-2006) a fost un poet american care a încercat să împace literatura cu politica. Prin anii '50 asocia poezia cu conservatorismul iar proza cu liberalismul. Poezia tinde să întruchipeze adevărul, proza să-l cunoască. Ca politician a criticat comunismul şi nazismul ca fiind două utopii, iar liberalismul pentru credinţele naive în progres ale omenirii.

Ca profesor de istorie la colegiu pentru fete Mount Holyoke, Massachusetts, a scris pe foile unde erau afişate rezultatele: A- este bine, A+ înseamnă că nu aţi mai mirosit flori în ultima vreme.

Am ales acest poem pentru rubrica poemul săptămânii datorită aerului de suprarealism care se degajă, un suprarealism totuşi bine stăpânit, care explodează mai mult la final şi care nu abuzează de metafore.

surse:
wikipedia

Peter Viereck

Întoarcerea acasă

Cei şapte fii ai mei s-au întors acasă din Indonezia
fiecare din ei fusese rege într-o insulă de atoli timp de douăzeci de ani.
douăzeci de ani de singurătate, douăzeci de ani de nebunie, de
linişte, de infern şi de paradis, pe tronul de corali al exilului.
Şase din fiii mei mormăiau, uitaseră vorbirea,
al şaptelea devenise magician şi cânta în toate limbile pământului.
cei şapte fii ai mei, arşi de soare, sosiră la
aerodrom.
Fusese arborat un drapel pe care se putea citi bine aţi venit!
primarul rosti un discurs. Fetele aruncară asupra lor un curcubeu multicolor de confeti.
În timp ce şapte rolls-royce-uri îi transportau spre biroul meu
ei îşi ascuţeau dinţii lungi şi tăioşi.
Magicianului îi lăsa gura apă.

Cu o zi înainte cei şapte fii ai mei să sosească acasă de pe singurateca insulă de atoli,
majordonul îşi scrobise livreaua pentru a-i primi cum se cuvine.
ar trebui un ceai dansant pentru domnişorii noştri
strigă jupâneasa, aranjând şerveţelele.
M-am grăbit să le cumpăr fiilor mei cărţile lui Proust pentru a le înveseli sufletul.
Şapte ceşti de Saxa aşteptau pline cu ceai fierbinte
şi totul era gata când cei şapte fii ai mei năvăliră în casă.
Nici un zâmbet nu le lumina chipul.
Băieţi! le-am spus
voi, care în îndepărtata Indonezie v-aţi topit de dorul patriei,
petreceţi, fiţi veseli! vă iubim , să nu vă îndoiţi o clipă.
Să trăieşti douăzeci de ani pe o insulă de corali, ce-i drept, nu-i de invidiat.
Încercaţi să redobândiţi simţul umorului! Luminaţi-vă la faţă!

Mă ascultau? Aş! Se uitau fix la cel de-al şaptelea.
Şi când acesta le făcu semn, începură să urle ca nişte nebuni furioşi.
Doi se agăţară de lustre şi-l bătură măr pe majordom,
doi se repeziră la jupâneasă şi-i smulseseră rochia,
doi mâncară până la ultima filă opera lui Proust.
Atenţie copii! le-am spus, încercând să îi potolesc
petreceţi cât poftiţi, dar vă rog cruţaţi-mi ceştile de ceai.
Dacă vreţi, vă fac eu rost de jupâniţe durdulii.
n-aveţi decât să mâncaţi cărţile, mâncaţi-l şi pe majordom,
dar vă atrag atenţia că cel ce-mi va ştirba vreo ceaşcă de porţelan
se va trezi, ca prin farmec, în cel mai pustiu loc din lume.

Oricare din noi? întrebă magicianul, aruncându-mi o privire care mă făcu să mă clatin
şi prefăcu în cioburi ceştile de ceai. M-am trezit.

Pe bancul de corali, în paradisul acesta,
cu climă dulce şi hrană bogată,
din pricina liniştii umorul meu e pus la încercare.
N-am nimic de făcut. Pescuiesc şi meditez.
fiii mei, căutaţi-mă! luaţi-mă din Indonezia!
Dar nimeni nu mă aude.
Nici ei, nici alţii .

trad. Virgil Teodorescu
Lirica americană contemporană, ed. Albatros, 1980