zăbovire în partea asta de lume

când nu am mai putut să întind mâna după paharul cu apă
am continuat să fac asta în vis
nu e mare diferență față de realitate
și aici oamenii îmi răspund la bună ziua! apoi se pierd
pot să decojesc o portocală până dau
de o altă portocală nedesfăcută
sau domnește aceeași fericire siameză cu urletul de groază
din care sunt făcuți cromozomii

mă trezesc vorbind cu un necunoscut dar nu-l întreb cine e
în ce zi suntem de ce
de când am pierdut liniștea printre musafirii nepoftiți
mă plimb în neștire prin oraș alături de el
ca să nu devină cronic am plătit să fim filmați
surprinși de camerele de supraveghere din intersecții gesticulăm energic și
alb negru pe monitoare mici
chiar și așa
trăiesc cu riscul de a nu mai putea să găsesc acum ori niciodată
lucrul acela pe care ea l-a folosit când a avut probleme grave în inimă
apoi eu l-am tocit tone de timp ca semn de carte

prima lecție este precedată de o primă lecție
așa că nu mă miră profesorul care mă pune să scriu corect
de mii de ori propoziția greșită
umplu foi pereții de dimineață
amintirile lăsate de mama pe marginea patului înconjurat de medicamente
până se transformă tot într-o cascadă la care se face că trebuie musai 
să ajung

uneori merg alene pe o stradă veşnic lăturalnică
e frig
în casa veche de pe colț mult mai
acolo ar putea trăi un bolnav incurabil imens cât casa
sau bătrâna pierdută în labirintul aerului închis
știu instinctiv cum se știe în astfel de situații
că stâlpul de iluminat nu a funcționat niciodată s-a sprijinit doar pe cireșul tânăr
care a crescut strâmb peste acoperiş
parcă aş fi în ultimul verset dintr-o apocalipsă şi-mi tot amân punctul final
cu o trompetă la o geană distanță de ureche gata să se sufle oricând
cum să mai stau pe bancă liniștit cu amintirile învelite în vată de sticlă
pentru a nu se sparge în cursul transportului zilnic prin mijloacele de transport în comun
cum să nu fug prietene (între timp un alt necunoscut
s-a așezat pe bancă) uitând să mă asigur cum fac nou născuții
de tirul care se apropie calxonând în plină noapte
făcându-se bursc zi pentru că intră cu farurile
în sufletul meu 

aud uneori o muzică de parcă îmi pune cineva
căști dolofane pe creier dar şi aşa
desluşesc glasul ei venind din spatele unui glasvand (asta dacă nu am
probleme cu vederea) zâmbesc în somn și o las să
îmi apăse sternul cu un deget invizibil dintr-o lume paralelă
mai mult
se aude răspicat o voce în spatele vocii ei dar
fiind vis uit mereu ce spune sau nu înțeleg niciodată
dar nici asta nu este o mare diferență față de realitate