Această toamnă nesfârșită

vezi alte note de lectură > aici

Scris, ne spune Constantin Abăluță, în doar trei luni (undeva prin 1946), romanul Toamnă la Pekin se înscrie cuminte (dar și cu minte) în seria scrierilor curentelor de avangardă care încercau să se opună sedentarismului artistic din acea vreme. Boris Vian nu s-a îndepărtat de această tendință atunci când a scris romanul, chiar dacă mulți cititori au fost descurajați de-a lungul timpului de stilul devenit pentru el ... casă. Îți trebuie un anumit simț, nu sensibilitate, pentru a-l gusta pe Boris Vian. Iubitor de jazz (chiar a cântat într-o orchestră de gen), iubitor de farse artistice care să dea măsura inteligenței lui (a fost membru al colegiul de patafizică al lui Alfred Jarry, colegiu din care va face parte și Eugen Ionescu), autorul ne oferă un roman în care imaginile și nu cuvintele par a fi scoase aleatoriu dintr-o căciulă dadaistă.

Un deșert nesfârșit este eroul principal din acest roman. Nu Angel sau Anne (e prietenul lui Angel) sau Rochelle. Doar acest deșert care se dorește a fi luat în stăpânire orizontal (prin calea ferată proiectată de Amadis Dudu), dar și vertical (în jos prin săpături de către arheologul Athanagore și în înălțimi prin avioanele doctorului Mancakottu). Dacă așteptați o lămurire din partea personajelor aceasta nu se va petrece. Fiecare își cunoaște propria lume și va juca în ea uneori până la autoanihilare.

Se poate face o asemănare (după cum spune Constantin Abăluță) cu piesa lui Eugen Ionescu Cântăreața cheală (piesă apărută la 2 ani după apariția romanului), dar în aceeași cheie trebuie să facem asemănarea și cu puținele povestiri ale lui Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău). În toate scrierile acestor autori avem o notă tragică învelită în absurd și umor negru, situație venită în urma dezastrelor provocate de războaie (Urmuz a prin doar primul război, murind în 1920).

Mișună multe personaje în acest roman, se interesctează în drumurile lor prin nisip, uneori se salută, alteori se ciondănesc. Motorul este același ca în Spuma zilelor: doi prieteni își dispută aceeași iubită, doar că aici, în deșert, o dispută până la implozie. Toate personajele din roman sunt mânate de dragoste spre nicăieri, o dragoste fie ea homosexuală sau pedofilă. Haina preoțească nu este iertată fiind pentru autor un deliciu ironizarea chiar și a veșmintelor sau a simplelor mătănii care pornesc automat.

Așa cum zice și autorul nu este vorba de nicio toamnă și de nici un Pekin, cu atât mai mult de o cale ferată, de o gară sau de o stație de autobuz. În pofida asaltului de imagini și întîmplări autorul cere cititorului să vadă departe când nu mai are chef de nimic sau să descopere lucruri care să fie văzute, simțite, dar încă nu și care să fie făcute. 

De aici i se poate trage lui B.V. greutatea cu care este receptat de către public chiar și în ziua de astăzi. Descurajați de necontenitele valuri de imagini care par a ascunde firul povești până la anihilare, cititorii renunță ușor etichetându-l ca pe un autor simpatic și cam atât. Sunt descurajați și de anecdoticul permanent care însoțește fiecare cuvânt. Totuși este mult tragism în scrierile lui B.V. (ca în toate scrierile absurde), este multă trăire și multă cunoaștere a noilor descoperiri științifice din domeniul psihologiei (vezi Freud), lucruri care se reflectă în desfăşurarea acţiunilor. Îți trebuiesc un simț aparte, un unghi de vedere din care să vezi toată omenirea în timp ce mergi cu autobuzul, dar și capacitatea de a destabiliza şi demonta limbajul și gesturile din fiecare zi.