 |
| Carmen Dominte - Orașul de nisip 122 pagini editura Tracus Arte, București 2013 |
vezi alte note de lectură > aici
La editura Tracus Arte din București a apărut în 2013 volumul de teatru scurt al scriitoarei Carmen Dominte Orașul de nisip. Următoarele rânduri nu se vor o cronică, mai mult o notă de lectură venită din impresiile lăsate de lectrua cărții.
Autorea se apropie prin incizia făcută cotidianului până la absurdul care pare că dăinuie de când lumea în esența lui, de Matei Vișniec (în special în primele trei piese) dar și de Aglaja Veteranyi prin piesa Viva la vida. Autoarea preferă puține personaje surprinse în momente de cumpănă (Natura moartă cu peisaj), ambigue (Fluturele albastru, Musca), sau pur și simplu mondene (Obiecte pierdute). Cu unele expresii și imagini care se repetă, volumul nu trece fără să lase urme în cititor, în special dacă acesta ajunge la Viva la vida, piesă care poate trece foarte bine și ca un amplu poem. Față de restul pieselor unde subiectul este fie neorchestrat suficient (Natură moartă cu peisaj), prea anost (Adam și Eva, Fluturele albastru), prea îndatorat lui Matei Vișniec (Fotografii cu Mickey Mouse), piesa Viva la vida surprinde prin tensiunea menținută la același nivel încă de la primele rânduri (are punga plină de medicamente și ei i s-a făcut de aspirină tamponată) dar și prin credibilitatea personajelor și a trăirilor puse pe hârtie. Piesa redă monologul unui adolescent în fața unei camere de filmat, adresat tatălui care l-a părăsit pe el și pe mama lui, acum bolnavă, vocea ei țâșnind neregulat din cealaltă cameră de-a lungul piesei. În ciuda limbajului fără perdea (pe care autoarea îl folosește bine, fără abuz, și în restul cărții), nu putem să nu descoperim un tânăr sensibil, profund afectat de greutățile prin care este nevoit să treacă, de necesitatea de a găsi fericirea atât pentru el cât și pentru mama lui (Mama mea este foarte fericită, tot ce și-ar mai dori acum este luna de pe cer). Ca și în piesa/romanul/poemul De ce fierbe copilul în mămăligă, Vasi (așa îl cheamă pe tânăr) pendulează foarte bine între furie și autobiografie, între revoltă și ironie, între calm și nerăbdare rezultând un torent, o defilare de cuvinte în care nu știi ce va urma. Tonul grav urmează lejer tonului ironic, lucru care face lectura greu de uitat.
La editura Tracus Arte din București a apărut în 2013 volumul de teatru scurt al scriitoarei Carmen Dominte Orașul de nisip. Următoarele rânduri nu se vor o cronică, mai mult o notă de lectură venită din impresiile lăsate de lectrua cărții.
Autorea se apropie prin incizia făcută cotidianului până la absurdul care pare că dăinuie de când lumea în esența lui, de Matei Vișniec (în special în primele trei piese) dar și de Aglaja Veteranyi prin piesa Viva la vida. Autoarea preferă puține personaje surprinse în momente de cumpănă (Natura moartă cu peisaj), ambigue (Fluturele albastru, Musca), sau pur și simplu mondene (Obiecte pierdute). Cu unele expresii și imagini care se repetă, volumul nu trece fără să lase urme în cititor, în special dacă acesta ajunge la Viva la vida, piesă care poate trece foarte bine și ca un amplu poem. Față de restul pieselor unde subiectul este fie neorchestrat suficient (Natură moartă cu peisaj), prea anost (Adam și Eva, Fluturele albastru), prea îndatorat lui Matei Vișniec (Fotografii cu Mickey Mouse), piesa Viva la vida surprinde prin tensiunea menținută la același nivel încă de la primele rânduri (are punga plină de medicamente și ei i s-a făcut de aspirină tamponată) dar și prin credibilitatea personajelor și a trăirilor puse pe hârtie. Piesa redă monologul unui adolescent în fața unei camere de filmat, adresat tatălui care l-a părăsit pe el și pe mama lui, acum bolnavă, vocea ei țâșnind neregulat din cealaltă cameră de-a lungul piesei. În ciuda limbajului fără perdea (pe care autoarea îl folosește bine, fără abuz, și în restul cărții), nu putem să nu descoperim un tânăr sensibil, profund afectat de greutățile prin care este nevoit să treacă, de necesitatea de a găsi fericirea atât pentru el cât și pentru mama lui (Mama mea este foarte fericită, tot ce și-ar mai dori acum este luna de pe cer). Ca și în piesa/romanul/poemul De ce fierbe copilul în mămăligă, Vasi (așa îl cheamă pe tânăr) pendulează foarte bine între furie și autobiografie, între revoltă și ironie, între calm și nerăbdare rezultând un torent, o defilare de cuvinte în care nu știi ce va urma. Tonul grav urmează lejer tonului ironic, lucru care face lectura greu de uitat.
De când ai plecat, viața mea a fost perfectă. Am învățat, în sfârșit, cum să scuip cu flegmă, cum să fut în cinci minute și cum s-o iubesc pe mama în locul tău. Acum ea nu mai are nevoie nici de dragostea ta, nici de a mea... mama are nevoie numai de medicamente... așa e cea mai fericită. Știi de câte ori a vomitat azi? De cinsprezece ori. Ce zici, bă? O mai iubești la fel? O mai iubești , bă, pe mama? Ai putea să fii fericit așa, ștergând în fiecare zi voma de pe parchetul din dormitor?
Din păcate restul pieselor nu se ridică la același nivel: Musca se încheie prea repede, Polaroid este previzibilă de la cap la coadă, Fluturele albastru miroase a Matrix (sau a 1984 dacă ne luăm după personajul Big-Brother) și tot așa. Păcat, în primele patru piese găisem un bun sol de lectură, chiar dacă, așa cum spuneam mai sus, tributar lui M. Vișniec. Cu toate astea, dialogurile curg bine (mai puțin în Fluturele albastru unde mi se par diluate rău, sau trase de păr cum se spune) subiectele ne fiind o preocupare prea mare pentru autoare, ea mizând mai mult pe atmosferă.
Piesele nu ridică probleme esențiale, doar le observă în plină desfășurare (Natură moartă cu peisaj) sau monitorizează efectele produse (Viva la vida, Musca). Nu abuzează de invocări sau definiții existențiale, nu caută soluți sau rezolvări. Personajele par împăcate cu soarta, noi fiind martorii unor fragmente din cursul vieții lor. De foarte multe ori finalul pieselor este lăsat așa cum a început, lucru care nu îți lasă însă impresia de inutilitate pentru că, în timpul scurs, ai fost de față la manifestarea angoasei în mediul ei, și asta nu este puțin lucru.
Din păcate restul pieselor nu se ridică la același nivel: Musca se încheie prea repede, Polaroid este previzibilă de la cap la coadă, Fluturele albastru miroase a Matrix (sau a 1984 dacă ne luăm după personajul Big-Brother) și tot așa. Păcat, în primele patru piese găisem un bun sol de lectură, chiar dacă, așa cum spuneam mai sus, tributar lui M. Vișniec. Cu toate astea, dialogurile curg bine (mai puțin în Fluturele albastru unde mi se par diluate rău, sau trase de păr cum se spune) subiectele ne fiind o preocupare prea mare pentru autoare, ea mizând mai mult pe atmosferă.
Piesele nu ridică probleme esențiale, doar le observă în plină desfășurare (Natură moartă cu peisaj) sau monitorizează efectele produse (Viva la vida, Musca). Nu abuzează de invocări sau definiții existențiale, nu caută soluți sau rezolvări. Personajele par împăcate cu soarta, noi fiind martorii unor fragmente din cursul vieții lor. De foarte multe ori finalul pieselor este lăsat așa cum a început, lucru care nu îți lasă însă impresia de inutilitate pentru că, în timpul scurs, ai fost de față la manifestarea angoasei în mediul ei, și asta nu este puțin lucru.
Aștept să mai citesc ceva scris de Carmen Dominte, să mai fiu plimbat prin subsoluri unde tineri se îndrăgostesc de muște, prin case vechi vizitate de persoane dintr-un trecut sau, de ce nu, dintr-un viitor îndepărtat, sau în locuri nespecificate (doar intuite) unde trebuie să înmânezi fotografiile personale cu Mickey Mouse.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare