CRUZIMEA ÎN BASME

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre ÎNŢELEPCIUNE. - See more at: http://alexandervsalexander.blogspot.ro/#sthash.YzPUrRUS.dpuf

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre CRUZIMEA ÎN BASME. 

Cîteva consideraţii

                                                                      

            Iniţial nici nu m-aş fi gîndit să atac un atare subiect, creat cumva artificial de civilizaţia modernă şi contemporană, din necunoaşterea cvasitotală a menirii şi a substratului basmului(mai mult sau mai puţin un substrat istoric).

            Puzderia de interpretări întîlnită de mine întîmplător pe diverse medii, care, în mare parte, descalifică basmul, mă face să reiau şi eu, dintr-o altă perspectivă, discuţia.

Chiar dacă prima culegere europeană de folklor în proză (după teorii prestabilite, deci nu arbitrar, ca înainte), culegerea lui Jacob şi Wilhelm Grimm se intitulează „Poveşti pentru copii şi pentru acasă”, în fond nefiind decît un tertip mercantil, aceasta nu se adresează micuţilor care oricum nu ar fi înţeles, de exemplu, notele ample care însoţesc fiecare bucată, în care se expun teoriile mitologice sau istorice ale timpuriilor folklorişti, dar-mi-te prefaţa, un adevărat manifest romantic pentru descoperirea comorilor psihologiei populare.

            De altfel, se cunoaştea faptul că lucrarea a fost imediat criticată pentru pasajele care păreau a fi de o cruzime rar întîlnită. Li s-a spus chiar să le suprime sau să le înlocuiască. Ceea ce, prin conştinţa unei munci bine făcute, nu a fost pe placul alcătuitorilor, care, în fine, au admis să avertizeze, în ediţiile ulterioare, cititorul că nu toate basmele din volum sînt de citit copiilor, dar au lăsat neschimbate pasajele incriminate.

            Aşa cum au fost înţolite nudurile lui Michelagnolo de pe Capela lui Sixt al IV-lea, tot aşa s-au trezit editorii tîrzii, puşi în gardă de sterilii psihanalişti, să cureţe cu grijă şi lipsă de pricepere tot ceea ce li se părea prea pipărat pentru  gustul unor copii care se voiau a fi educaţi în maniera unor timpuri noi.

            Astfel, maştera din Albă-ca-Zăpada, în loc să moară istovită din cauza dansului în pantofi metalici înroşiţi în foc, în versiunile „imaculate” fuge în pădure şi-şi pierde urma (descrierea asta primeşte vreo 20 de rînduri faţă de 2-3 cît avea originalul!)[1]. Acesta ar fi numai un exemplu.

            Revenind însă la ceea ce numim „comoara psihologiei populare”, fără a face paradă de erudiţie, mă întreb dacă, oare, cineva îşi mai închipuie astăzi că basmele au fost alcătuite pentru copii?  Oare cineva, cît de cît instruit, poate să creadă că poveştile chinezeşti sau japoneze despre strigoi şi vampiroaice, despre destin, reîncarnări şi morţi dureroase, au fost ticluite pentru copii? Sau basmele din „1001 de nopţi” care vorbesc despre nurii sclavelor (şi deopotriva...ai sclavilor), despre dimensiunile organelor de din jos, folosindu-se de expresii tari, au fost oare destinate minţilor neînstare de a le pricepe?

            Nici vorbă. Însă trebuie să înţelegem prin „copil” ce reprezenta acesta într-o epocă mai veche. Este ştiut că
maturizarea venea la o vîrstă mai fragedă, că urmaşul nu era menajat prea mult şi că, din contră, i se testau capacităţile uneori la maximum.

            O teorie – pe care, personal, o găsesc singura viabilă dintr-o sumedenie – spune că basmele sînt reflexii ale unei realităţi istorice primitive. Într-adevăr, studiind pe de o parte vechi rituri, mituri şi tradiţii şi punîndu-le în paralele cu adevărul spus de basme, vedem că nu sînt discrepanţe prea mari.

            Într-un basm arhicunoscut, despre Haensel şi Graetel (Fraţii Grimm), aflăm că doi copii sînt abandonaţi în pădure, că întîlnesc o casă din turtă dulce (nu ne priveşte aici materialul de contrucţie), şi că înăuntru se găseşte o baborniţă care mănîncă copii. Fata, însă, reuşeşte să o ucidă pe babă, aruncînd-o în foc.

            Mulţi au acuzat cruzimea fetei – uitînd parcă actul de autoapărare al copilei în faţa diabolicei femei. Comparînd însă această poveste cu ceea ce ştim din lucrările antropologilor despre actul de iniţiere din triburile aflate – în secolul XIX – încă în stare de primitivism, mirarea ne-ar putea fi stăvilită.

            Într-adevăr, în unele triburi, actul de iniţiere al tînărului, al neofitului (trecerea către perioada bărbăţiei) se petrecea într-o pădure, unde era abandonat de familie. Trebuia să găsească singur casa iniţierii, unde îl aşteptau bărbaţii tribului – să le zicem, tradiţional – înţelepţii sau preoţii tribului.

            Acolo tînărul era supus unor casne greu de închipuit. Era împuns cu lemne ascuţite, tatuat, ars etc. şi adus, practic, în stadiul de a-şi uita cu totul provenienţa, familia. După un număr de zile – sau de săptămîni – era adus din nou în cadrul tribului şi căsătorit. Abia acum era apt să devină cap al unei familii, bărbatul renăscut.

            Ar fi oare greu să considerăm astfel, basmul, o reflexie a realităţii de mai sus, o reflexie distorsionată în timp? Că de data aceasta basmul face, într-un fel, dreptate, inversînd victima şi călăul?[2]

            Încă o dovadă a provenienţei basmului din primitivism, ar putea fi descrierea lăcaşului unde stă, în basmele ruseşti, Baba-Iaga (Preafrumoasa Vasilisa, Afanasiev):

            „Merse Vasilisa o noapte şi o zi şi abia către seara următoare dădu de o poieniţă, unde era căsuţa Babei [Iaga]. Gardul de jur-împrejurul căsuţei era din oase de om, pe gard stăteau înfipte cranii omeneşti cu ochi. În loc de stîlpi la gard – picioare de oameni, în loc de zăvoare – mîini, în loc de lacăt – o gură cu dinţi ascuţiţi.”[3]

            În alte basme se spune că locuinţa Babei-Iaga stă pe două picioare de găină. Deci, pe piloni, aşa cum este descrisă, în cazul unor triburi, casa de iniţiere din mijlocul pădurii.

            Nu este locul aici a dezlega simbolismul casei, care în multe alte basme, are rolul de poartă de trecere în cealaltă lume.

            Important e să reţinem de aici că încrîncenarea şi cruzimea personajelor principale din basme nu este nefondată, reflectînd, sub forma unor acte justiţiare, realităţi greu accesibile nouă, astăzi.

            (Ca o paranteză, Baba-Iaga îşi dezvăluie şi o altă natură. În basmul citat, Vasilisa Prekrasnaia, se iscă un dialog menit să ne pună pe gînduri: Vasilisa îi cere voie bătrînei să pună cîteva întrebări. Bătrîna îi spune că poate să le pună dar să fie atentă că cei care ştiu prea multe îmbătrînesc repede. Vasilisa, cu grija, îi pune întrebări legate de lucruri externe casei: cine erau călăreţii de diferite culori întîlniţi în cale. Răspunsul era: fazele zilei, zorii, amiaza şi noaptea; se fereşte însă să întrebe ale cui erau mîinile care apăreau din neant şi trebăluiau prin casă, la porunca babei (enigma rămîne şi pentru ascultător pentru că nu ni se dezvăluie nimic în această privinţă). În cele din urmă, Baba-Iaga, aflînd că fata a fost binecuvîntată de mamă pe patul de moarte, o alungă pe fată oferindu-i „lumina”: un craniu care luminează, spunîndu-i că „nu are nevoie de oameni binecuvîntaţi”.)

*

            În „Scufiţa Roşie”, lupul fiind prins de vînător, este despicat pentru a le scoate la lumină pe fetiţă şi pe bunică. Renunţînd la semnificaţia simplistă că ar fi doar un basm moralizator, „Scufiţa roşie” vorbeşte în această variantă tot despre vechi rituri întîlnite la primitivi şi nu numai: înghiţirea rituală. Într-un basm din 1001 de nopţi se păstrează ca atare şi tradiţia în sine: pentru a fi răpit de pasărea Ruk, personajul principal se coase într-o piele de bivol, zoomorfizarea fiind mai mult decît clară. De aici putem observa că citirea atentă  a basmelor duce într-o cu totul altă direcţie decît ne-am fi aşteptat.

           

*

            Tot astfel stau lucrurile în cazul descrierii actelor de cruzime din basmele noastre: soacra cu limba împunsă şi presărată cu sare sau capra care răzbună exemplar moartea copiilor ei (Creangă).

            Odată trasfigurate pentru a fi receptate de alte generaţii, basmele populare cîştigă noi valenţe. Dacă nu se mai pot referi la realităţile primitive din care au fost smulse, vor deveni moralizatoare sau chiar distractive.

            Nu altfel stau lucrurile cu un Păcală, de pildă. Acesta ucide, am spune azi, „cu sînge rece”, întreaga familie a popii la care se prinsese argat: nevasta cade din pod cînd îi cîntă cu fluierul fermecat, o loveşte cu o piatră pe soacra urcată în nuc, îl face pe popă să-şi arunce copilul în apă şi, în cele din urmă, îl şi jupoaie de piele. Însă nu trebuie să uităm „de ce” procedează astfel personajul. Fraţii săi fuseseră trataţi astfel de preot, care, prin mijlocirea lui Păcală, este pedepsit „exemplar”, nu fără un anume haz pe care, din nou, generaţiile născute cu „carta drepturilor omului” în mînă, nu ar putea să-l perceapă.

            De altfel, prin acuzarea basmelor, ne acuzăm chiar trecutul că nu a putut fi la înălţimea moralei şi eticii de astăzi, că nu a respectat ceea ce sîntem astăzi educaţi să respectăm. Nici nu era posibil. Astăzi învăţăm că sclavia a fost o crima abominabilă, dar cu două secole în urmă (cel puţin) era legiferată cu cele mai straşnice argumente.

            Oare aceasta nu denotă o „uşoară” ipocrizie?

Alexandru Turcu

decembrie, 2013

---

[1] Compară traducerea lui Dan Faur  (devenită clasică prin nenumărate reeditări) cu cea mai recentă, semnată de Viorica S. Constantinescu (Polirom, 2000).

[2] Exemplul este luat cu totul din lucrarea lui V.I. Propp – Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, ed. Univers, 1973

[3] Pana lui Finist Şoimanul, basme fantasice ruseşti, în româneşte de Passionaria Stoicescu şi Andrei Ivanov, Raduga, Moscova, Ion Creangă, Bucureşti, 1986 (După: Skazki, Moskva, 1968). Traducătorii, dintr-o credinţă eronată asupra unei transpuneri într-o altă limbă a basmelor, optează pentru autohtonizarea numelor proprii, Baba Iaga devenind ba Baba Cloanţa, ba Baba-Hîrca.