Marian Drăghici

vezi lista completă a invitaților pe blog > aici

vezi lista completă a invitaților pe blog > aici

Marian Drăghici - (n.1953)

A publicat urmatoarele volume de versuri: Despre arta poetica (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1988), Partida de biliard din padurea ruseasca (Editura Eminescu, Bucuresti, 1995), Lunetistul (Editura Pontica, Constanta, 1996), Lunetistul si cocosul de tabla (Editura Cartea Româneasca, 1996), Harrum, cartea ratarii (Editura Vinea, Bucuresti, 2001),
Licht, lansam/ Lumina, încet (Wieser Verlag, Klagenfurt, Austria, 2004), Negresa (Editura Vinea, Bucuresti, 2005).

ceva mai real decât neantul

poate că totuşi există

ceva mai real decât neantul domnule Beckett,

iubirea unei femei ce nu mai este

(moartea nu ne-a despărţit nici uitarea)

şi de care deodată ţi se face dor, la modul că

ai pleca de pe pământ –

ai pleca de pe pământ

dar încă nu e timpul. destul să spui

poate-n curând am să-ţi văd faţa, iubito

cum de-atâtea ori am privit moartea în faţă

sau mă rog, din profil

în zilele cu dum-dum ale revoltei

flanând pe străzi

în speranţa că am să te regăsesc

da, am să te regăsesc

undeva departe în seara de după moarte

lângă un foc mic de vreascuri, lângă izvor

absolut ferită de oameni,

absolut ferită de fiare,

numai cu licărul stelelor deasupra şi în mişcări

cu graţia goliciunii originare.

fumătorul

o casă pustie iarna,

o casă pustie indiferent de anotimp

pe malul fluviului,

o hardughie în fond,

în care un bărbat singur

stă şi fumează până noaptea târziu

privind pe fereastră în gol

aşezându-se şi ridicându-se de la masa de scris

nemulţumit fără să cunoască măcar motivul

nemulţumirii sale. poezia? viaţa?

acest tărâm glorificat

de venirea barbarilor?

înveselindu-ne

cu barbarii am stat la masă,

cu barbarii am băut vin,

în cărţile barbarilor am căutat calea, adevărul şi viaţa,

în casele barbarilor unde e zeu

însuşi batracianul ateu

femeile noastre născură în orăcăitul general

famelici bebeluşi de barbari.

oamenii ăştia care erau totuşi o soluţie (după Kavafis)

gata, rămân la noi definitiv.

toţi până la unul

vom deveni de bună seamă barbari,

toţi până la unul tu, eu

vom orăcăi în ţara

batracianului ateu.

la venirea sa Domnul

va găsi aici, dacă va mai găsi,

o casă pustie iarna,

o casă pustie indiferent de anotimp,

pe malul bălţii

o hardughie în fond

în care un bărbat singur

stă şi fumează până noaptea târziu

privind pe fereastră în gol –

şi de jur-împrejur

sub luna târâş însângerată

un popor de barbari cerându-i capul orăcăind

orăcăind

orăcăind

orăcăind

orăcăind

orăcăind

în timp ce el îşi aprinde ţigara

iar şi iar îşi aprinde ţigara

privind pe fereastră în gol

aşezându-se şi ridicându-se de la masa de scris

nemulţumit fără să cunoască măcar motivul

nemulţumirii sale.

ajunge acest hatâr pentru diavol

măr despicat, iată-mi viaţa.

bisturiu în mâna chirurgului

acea roşeaţă de zori de zi

a feţei ei după dragoste

cum aş putea s-o uit.

astfel îmi fu dat,

să întâlnesc într-un septembrie oarecare

pricina morţii mele

şi să fiu liniştit cu ea

ca plopul cu zbaterea

frunzei sale.

dar eu mi-am făcut datoria, am mers

până la capătul disperării fără să mă anunţ

şi-am văzut cât de neputincioasă, de inutilă

cade lumina unei minţi poetice

pe un pat rece care a fost cândva cald.

mai explicit nu voi fi.

ajunge acest hatâr pentru diavol.

iapă roşie dobrogeană

a spus nu şi-a plecat trântind uşa

scuturând pe scări coama-i mistică

de iapă roşie dobrogeană.

a spus nu patului

şi calcă atât de uşor

de parcă a spus nu morţii,

de parcă moartea ar fi peste mare

şi nu aici

în camera asta de 3/4

cu flori de stepă pe masă.

moartea cu ochii săi violeţi

lăsându-şi pe umărul meu greutatea

de verde papagal bătrânicios,

făcându-şi pe umărul meu veacul şi găinaţii

înainte de-a trece marea –

dacă un verde papagal bătrânicios

cu ochii săi violeţi

este în stare să treacă marea.

pe măsură ce se însera

pe măsură ce se însera – se însera.

am primit pagina albă, goală

cu disperare crescândă:

pe un câmp luminos-luminos

oare ultimii funigei întunecară

harul meu poetic sau

albul dinţilor tăi, femeie răsăriteană ?

de departe cred că aveam o uimire-a figurii

de bătrân ce nu-şi mai poate duce

biata sa rămăşiţă

de la marginea patului pân’ la masa de scris

şi-acum începe să plângă

şi plângi

şi plângi –

cu albul ochilor întors

mult în timpul din urmă

spre marile lacrimi

ale beatitudinii.