PĂCALĂ

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol dedicat lui Păcală.

NUME – SNOAVE – OMOLOGI STRĂINI: ODISSEVS – DIOGEN – ESOP – TILL EULENSPIEGEL – CEI TREI MARŢAFOI – BERTOLDO – KOTOFETSY ŞI MAHAKA

Păcală, Pîcală, Pipelea, Pepelea[1], Ion, Ivan[2], Ianoş[3]

Eroul unui număr mare de snoave româneşti, simbol al inteligenţei travestite în prostie şi, nu în ultimul rînd, al pedepsei exemplare[4]. Tocmai din acest considerent, a fost numit, în unele lucrări dedicate mitologiei româneşti, erou infernal, sau chiar malefic[5], uitîndu-se parcă, tocmai funcţia principală pe care o îndeplineşte, anume aceea de făcător de dreptate. Nici una din faptele sale – oricît de abominabile pot părea astăzi – nu o îndeplineşte de prisos sau pentru haz în sine, ci pentru restabilirea adevărului şi dreptăţii.

Tocmai acest fapt l-a determinat pe harnicul cercetător, Ovidiu Bîrlea, să-l numească omologul din snoave al  lui Făt-Frumos, protagonistul basmelor româneşti.

Excepţiile sînt puţine – în care, personajul principal, numit impropriu Păcală, serveşte ca exemplu de prostie[6] sau chiar, într-un basm, îl înlocuireşte pe spînul din Harap-Alb[7], dovedind laşitate şi ticăloşie.

Ciclul lui Păcală pare a fi bine închegat în unele variante, de tip aproape „epopeic” – ceea ce a uşurat mult munca de stabilire a unui canon, bunului versificator Petre Dulfu.

            Episoadele cele mai importante: [8]. [...][9]

            Împărţirea moştenirii celor trei fraţi (vaca îl alege pe
Păcală care îi face casă din frunziş); Păcală duce vaca la tîrg şi mai apoi o vinde unui stejar; Păcală îşi ia plata din scorbura stejarului; Împreună cu fraţii săi, strînge banii şi, voind să-i cîntărească, apelează la cîntarul unui popă care-l unge cu untură pentru a vedea ce au cîntărit; popa este ucis de Păcală şi ascuns într-o mlaştină; Păcală şi fraţii fug în codru; Păcală „trage” uşa după el; Se întîlnesc cu hoţii şi aceştia se sperie pentru că Păcală le scapă uşa în cap;  Pentru că aprinde tămîie, Dumnezeu îi blagosloveşte fluierul lui Păcală ca, oricine îl va auzi cîntînd, să joace[10]; Păcală se tocmeşte argat la un popă care i-a schingiuit fraţii, pînă va cînta cucul în nuc, cu condiţia să nu se supere niciodată pe popă, orice i-ar cere (dar condiţia era valabilă şi invers, altminteri, supăratului trebuind să i se taie cîte-o curea de piele de pe spate). Păcală face un pod cu călcătură moale şi tare, omorînd caprele popii; Înfometează oile popii puindu-le la joc. Popa cade victimă, de asemenea, fluierului năzdrăvan.  Preoteasa moare, căzînd din pod la auzul fluierului; Păcală este trimis la Moara Dracilor cu cenuşă în loc de grîu; Soacra popii se urcă în nuc spre a cînta cuceşte pentru a-l dezlega de tocmeală pe Păcală, dar acesta aruncă cu pietre şi bătrîna cade şi moare; În ultimă instanţă, popa fuge împreună cu fiul său, fără să ştie că îl are pe Păcală în sacul cu cărţi; În timpul călătoriei, vrînd să-l piardă pe Păcală, popa sfîrşeşte prin a-şi ucide copilul.

            Alte episoade: Păcală ajută unui „încornorat” să afle ce fel de nevastă are şi, nu în ultimul rînd, îl scapă de la moartea hărăzită de soţie şi de ibovnic. Păcală se însoară, dar face toate pe dos – omorîndu-şi chiar propriul copil. Întors în satul lui, îi îneacă pe toţi bărbaţii  locului, rămîind cu nevestele şi gospăodăriile lor, etc.[11]

            În cultura universală, Păcală are o seamă de omologi, cu care se aseamănă parţial. Dintre aceştia am ales numai cîţiva, numai pentru stabilirea unor corespondenţe:

Odissevs

            Odissevs pare să întrunească toate condiţiile unui erou popular iscusit, care reuşeşte, nu

întotdeauna pe calea cea dreaptă, să scape din cele mai inimaginabile situaţiuni.

Astfel, încearcă să simuleze nebunia pentru a nu fi dus la războiul cu Troia, îl dă în vileag pe Achillevs, travestit în femeie, găseşte o cale de a coborî pe ţărmul Troian, îi înscenează lui Palamede o situaţie pentru care, acesta, va fi executat prin lapidare, în fine, tot printr-un vicleşug  reuşeşte, într-al zecelea an de război, să facă intrarea aheilor în cetate, fapt ce va duce la deznodămîntul războiului.  Episodul  kyklopului Polyphemos, se găseşte aidoma în ciclul lui Păcală, în snoava despre „Moara dracilor”.

Diogenes

            Filosoful cinic, cum poate fi altfel privit, decît tot ca un Păcală? Faptul că numele lui a stat la baza multor anecdote, i-a asigurat nemurirea şi a creat un tip de om, ridicat împotriva sistemului politic şi uman existent pe atunci: Diogen căuta, ziua în amiaza mare, cu un felinar aprins un om, în piaţa înţesată de oameni; cînd cetatea era asediată şi toată lumea forfotea s-adune arme şi unelte de bătaie, el, neputînd sta să nu facă nimic, îşi rostogolea butoiul pe deal[12] etc...

Esop

            Celebrul fabulist grec a devenit, prin natura înţelepciunii sale, erou al unei lucrări, cunoscute îndeobşte, sub numele de Esopia. Cartea, atribuită lui Maxim Planudiu – chiar şi în introducerea fabulelor lui La Fontaine – este, de fapt, o alăturare, uneori derutantă, a mai multor anecdote şi chiar cărţi mai vechi, care circulau de-o mie de ani cel puţin, înaintea închegării „Esopiei”. Astfel, romanul se împarte în trei bucăţi cu o anexă, reprezentînd fabulele – de sine stătătoare: 1. Perioada de sclavie a lui Esop, în care se comportă ca şi omologul său român, dînd cu tifla peste nas chiar stăpînilor săi şi punînd în aplicare poruncile în chip literal, demonstrînd, în fine, că porunca a fost greşită şi nu împlinirea ei; 2. Perioada de libertate în care găsim, cu surprindere,  ţesătura epică a vechiului text aramaic, Înţelepciunea lui Ahiqar (care va da cartea populară: Archirie şi Anadam, mai tîrziu; între basmele româneşti a intrat în culegera lui I. P. Reteganul, „Părintele Arvinte”) şi 3. Moartea lui Esop, acesta fiind ucis de defieni, sub rafalele fabulelor care le demostrau zădărnicia, făloşenia stearpă şi prostia. La noi, Viaţa lui Esop, a circulat prin adaptări manuscrise şi, mai tîrziu, prin tipăritura lui Petru Bart[13] de la Sibiu (ajungînd să fie prelucrată – de fapt, trascrisă dintr-o tipăritură chirilică mai nouă, a lui Ioan Bart – de Mihail Sadoveanu).

Till Eulenspiegel

            Dacă este să vorbim despre încărcături ezoterice, aici nu am greşi foarte mult. Însuşi numele eroului saxon cuprinde deja un mesaj abscos; numele lui se traduce prin: Bufniţă şi Oglindă. O formă apropiată, în fond, de osul alchimic al lui Rabelais şi de sileniile pomenite tot de el în Precuvîntul la „Gargantua”: cutiuţele mici şi urîte în care se ţineau cele mai alese mirodenii. Tot astfel, bufniţa – simbolizînd înţelepciunea (doar era pasărea Athenei, reprezentată mereu stînd lîngă zeiţa sapienţei) iar oglinda – farsa, păcăleala, obţinem ambele atribute ale personajului. De altfel, întîiul tălmăcitor al cărţuliei populare despre Till, Ioan Barac,  l-a numit -  Tilu Buhoglindă – nume care va dăinui mult şi de-acum înainte, autohtonizarea fiind mai mult decît potrivită spiritului limbii române.

            Tradiţia însă spune – ca şi în cazul altui mare păcală, Nastratin Hogea – că într-aievea, a existat un personaj care purta acest nume. Istoria lui începe, cam cu anul 1300 (repet, în tradiţie!) şi se încheie cu moartea acestuia, venită în vremea Ciumei Negre din 1350 – an din care, pare-se, că ni s-a păstrat şi inscripţia de pe piatra tombală: „Nu muta piatra, fii cu băgare de seamă! – Aci zace Till Eulenspiegel.” (notat de Fynes Moryson, Itinerariu, 1591)

            Însă, cele mai vechi tipărituri care înfăţoşază viaţa şi peripeţiile eroului saxon,  datează abia din anii 1510, 1511, 1515 etc.

            Till este fiul unui cîrpaci de ghete, care, este botezat de două ori: odată, căzînd într-o baltă, a doua oară, la biserică. Crescînd, porneşte în lume şi trăieşte din înşelăciuni şi din darea în vileag a prostiei celorlalţi. În general şi el se leagă numai de cei suspuşi, însă nu este o regulă! Uneori profită şi de prostia celor mai săraci, cum este cazul, de pildă, în episodul în care păcăleşte o ceată de cerşitori orbi.

            Bineînţeles, sursa acestor povestiri este tot una populară, dar care, îmbrăcînd de timpuriu haina tiparului, s-a fixat mai bine şi au putut fi, mai tîrziu, sursa unui mare roman naţional flamand, Till Ulenspiegel al lui Charles Coster.

            La noi, a fost întîi prelucrată de magistratul braşovean, Ioan Barac, în 1840[14], astfel întrînd în circuitul cărţilor populare – şi totodată, ajungînd în călindare şi almanahuri – a pătruns, cumva, chiar în patrimoniul nostru cultural sătesc. O a doua traducere – semnalată doar – ar fi apărut în seria veche din „Biblioteca pentru toţi”, şi, în sfîrşit, o a treia versiune, repovestită pentru copii de Alexandru Alexianu, a apărut în 1971.

Ghiftuieli pe veresie (Ospătare pe daiboj)

            Într-o lucrare anonimă, atribuită lui F. Villon, se întîlnesc de asemenea tipuri asemănătoare eroilor picareşti – trei hoţomani care ajung, prin furtişag şi păcăleli să ospăteze în tihnă. Lucrarea, în versuri, a fost tradusă la noi, pentru prima dată de Romulus Vulpescu. O versiune veche, prelucrată de Anton Pann din surse populare,  a uneia din aventurile celor trei, se găseşte în „Povestea Vorbii” – în ediţia M. Gaster, purtînd titlul adăugat de editor: Cei trei marţafoi.

Bertoldo

            Este tipul italian al ţăranului simplu care, precum omologii săi, demonstrează, în cele din urmă, prin răspunsuri iscusite (de stirpea celor întîlnite în snoava lui I. Creangă, „Pîcală”) la întrebări standardizate, lipsa de cuget a interlocutorului.

 Cartea dedicată lui Bertoldo a fost scrisă de Giulio Cesare Croce della Lira (1592) şi, la noi, a circulat în două versiuni în chip de carte populară, în manuscris şi tipăritură (Petru Bart, Sibiu, 1799). Cercetătorii i-au găsit echivalenţe în anecdotele evreeşti despre Solomon, iar în literatura populară românească, exceptînd exemplul de mai sus, i s-au găsit corespondenţe în snoavele despre Preminte Solomon[15]. (vezi Anexa I)

Şi îi pomenim, în final, pe cei doi hoţi din folklorul african, Kotofetsy şi Mahaka, ce au mari similitudini cu Păcală şi Tîndală, eroii snoavelor noastre[16]. Într-una din snoavele africane, cineva, vrînd să-i cunoască – pentru că li se dusese vestea – este tîlhărit chiar de cei doi, în chipul unor bătrîni care îl îndreaptă, chipurile, spre locuinţa hoţilor notorii.

ANEXA I

...Bertoldo nimic sfiindu-se de craiul, nici de cei ce sta împrejur, cînd toţi sta cu smerenie ascultînd, el au şezut pre scaunul cel mai aproape. Unul din ei nesuferind aciastă îndrăznire fără omenie, şi mai mult mirîndu-să de chipul lui, înfruntîndu-l i-au zis:

- Pentru ce eşti aşa de obraznic şi şezi înaintea craiului, fiind boierimea de faţă?

Bertoldo răspunde:

- Pentru ce să nu şezu, dacă în biserică, unde este marele Dumnezeu, putem şedea laolaltă?

Craiul, auzind aceste cuvinte ce răspusese Bertoldo, au poruncit să vie înaintea craiului mai aproape. Şi l-au întrebat craiul:

- Cine eşti?

Bertoldo au zis:

- Eu sînt un om.

Craiul l-au întrebat iară:

- Dară cînd ai venit în lume?

Bertoldo răspunsă:

- Cînd bine-au-voit Dumnezeu să mă aşeze într-însa şi să mă nasc din părinţi, că eu de acestea nu am avut grije.

Craiul l-au întrebat:

- Care este patria ta?

Bertoldo au zis:

- Lumea, că ce-m pasă mie, oricine fie domn preste ea, numai eu să am voie să mă hrănesc din roada pămîntului...etc (Bertoldo, op. cit.)

           

- De unde ești, măi creștine?

- Ia din sat de la noi, răspunse Pîcală.

-  Din care sat de la voi?
- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătînd negustorului cu mîna spre un deal.
- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
- Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
- Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?
- Doamne! da' nu știi că moșiile sînt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți. (Ion Creangă, Păcală)

---

[1] I. G. Sbierea, T. Pamfile etc. Pentru urmărirea intergrală a variantelor, vezi: Tipologia bibliografică a snoavelor româneşti de S.C. Stroescu.

[2] Moldova.

[3] Transilvania.

[4] Aşa cum trebuie socotită şi pedepsirea soacrei din povestea lui Ion Creangă, nicidecum o pedeapsă gratuită.

[5] Romulus Vulcănescu, Mitologia română, EARSR, 1985

[6] Acul în carul cu fîn; zisele spuse aiurea decît ar fi cazul, care-l fac să ia bătaie etc..

[7] Ovidiu Bîrlea – Poveştile lui Creangă, EPL

[8] Vezi de asemenea, textele originale în: Păcală, snoave populare şi prelucrări, antologie de Sabina Cornelia Stroescu, Minerva, 1975

[9] În secţiunea omisă aici se dau snoavele tip, culese din diferite lucrări de folklor românesc, exemplificînd, întrucîtva, cu variante populare izvorul posibil al prelucrărilor ulterioare, semnate de Ion Creangă, Ioan Slavici, Petre Dulfu, Iosif Nădejde şi George B. Rareş.

[10] Cf. Legenda Fluierarului Pestriţ din Hameln (Grimm, Legende germane; Merimee – Cronica lui Carol al IX-lea).

[11] Rezumatul complet al snoavelor şi a înlănţuirii epice se găseşte în Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, lucrare semnată de Ovidiu Bîrlea

[12] Cf. Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, A treia carte, Precuvînt.

[13] Reeditare: I.C. Chiţimia, D. Simionescu – Cărţile populare în literatura romînească, EPL, 1963 (vol. I)

[14] O reeditare a ediţiei princeps s-a efectuat în: I.C. Chiţimia, D. Simionescu – Cărţile populare în literatura romînească, EPL, 1963 (vol. I)

[15] I. Aureliu Candrea, Preminte Solomon, Cercetări folclorice I, 1947.

[16] V. Acad. C. I. Gulian – Omul în folclorul african, EPLU, 1967 şi Basme africane II, antologie de Corneliu Bărbulescu, EPL, 1967