Giganții

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre Giganți.

GIGANT, URIAŞ, JIDOV

(fragment)

ETIMOLOGII ŞI CORESPONDENŢE – DESCRIERE – LEGENDE – URIAŞII ÎN FOLKLORUL UNIVERSAL

Gr. γίγαντας - Lat. sg. gigas, pl. Gigantes; it./span. Gigante; fr. Géant;  rom. Gigant (cărt.) eng. Giant.// germ. Der Riese; //rus. Великан; // slav. Židovinŭ; bg. жидов (jidov - gigant)– rom. Jidov // magh. Óriás – rom. Uriaş.

Fiinţă humanoidă de dimensiuni mari sau foarte mari, învestită în folklorul universal, adesea, cu atribute malefice. Uneori, însă, uriaşul – datorită înfăţişării care sugerează şi o anume bonomie – poate deveni tovarăşul din expediţiile eroilor din basmele populare. Greu de cap de cele mai multe ori, se poate face lesne de trebuinţă, folosindu-se de forţa brută sau de pofta neostoită de mîncare, cu care l-a înzestrat firea.

Dacă în alte tradiţii uriaşii sînt eroi negativi şi combatanţi ai eroilor luminoşi, un rău care trebuie stîrpit de către cavaler (în cazul ciclurilor epice medievale), în mitologia populară românească rolul său este mai diminuat şi, în general, serveşte legendelor cu caracter etiologic. Sînt, în fine, cei care, prin puterea lor, au putut modela relieful, sau care, arareori, fiind confundaţi cu căpcăunii, au ţinut locul acestora (v. CĂPCĂUNUL), devenind de temut pentru cei drepţi.

Tot în categoria uriaşilor – de data aceasta din basme – trebuie să-i încadrăm pe tovarăşii lui Făt-Frumos: Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Păsărilă-Lăţ-Lungilă
etc. În unele basme, însă, şi aceştia pot deveni duşmani ai eroului, sabotîndu-i unele încercări.

Numele uriaşului în mitologia românească variază după zone. Astfel că prin părţile Munteniei şi Olteniei acesta se numeşte jidov (denumire provenită de la slavi, în special de la bulgari[1]). Totuşi, şi aici există excepţii, unele tradiţii spunînd în mod special că jidovii i-au precedat pe uriaşi, aceştia fiind, prin urmare giganţii unui trecut foarte îndepărtat, ante-diluvian.

Bogate în imagini inedite, descrierile jidovilor caută să-i prezinte pe aceştia cît mai în dezacord cu lumea reală: „Uriaşii aia erau nişte oameni înalţi, de douăsprezece palme. Mîncau oameni şi erau aşa de puternici, că-i luau în poală pe ăştia ai noştri.”[2] sau „Erau mari, grozav de mari. Cei mai piperniciţi din ei aveau capul cît hîrdăul, ochii mari cît dovleacul, mîinile cît putineile, iar dinţii ca fiarele plugului. Erau aşa de puternici, că puneau un picior pe un munte şi altul pe celălalt, se apucau cu mîinile de torţile cerului şi cînd hîţînau şi hogeau, se cutremura pămîntul”.[3]        

   Mitul uriaşilor datorează mult şi descoperirilor întîmplătoare de fosile: „la Pociovalişte s-au găsit oase de jidovi, mai mari decît ale oamenilor de azi”[4]; În Valea Mare: „s-a găsit o falcă de jidov! Era cît lemnu ăsta! Ori să te fi dus în Valea Mîinei: sub gîrniţa de pe poteca văii, s-au găsit oasele ăstor oameni, mari, mari, grozav de mari! Un os era cît buşteanul ăsta! etc[5].” Uneori, construcţiile mari (artificiale saui naturale) i-au pus în dificultate pe oameni şi i-au făcut să le atribuie tot uriaşilor şi existenţa lor: „ei au făcut toate cetăţile, drumurile cu piatră şi movilele[6]”; „Altădată, oamenii [uriaşii] ăştia au făcut cetăţi, ziduri şi întărituri pe care oamenii de azi nu sînt în stare să le facă. N-ai văzut dărîmăturile de lîngă Cîmpulung? De ei sînt făcute. Ştii că oamenii le zic jidova şi oamenii de azi se minunează ca d-altă arătare.”[7]

            Prezenţi mai mult în legende decît în basme, uriaşii (jidovii) apar în special în episodul potopului universal, tot aşa cum apar şi în Biblie. Potopul chiar le e destinat în special lor: Dumnezeu nu-i poate birui pe jidovii care i se împotrivesc, astfel că tovarăşul său din iad, auzind, se oferă să lupte el cu aceştia. Trimite astfel un potop pe pămînt şi uriaşii sînt stîrpiţi. (Voronca, Datini, p. 31)

            Într-un grup de legende despre Noe, Dumnezeu dă potopul pe pămînt pentru că uriaşii se făcuseră mult prea răi: „La potop, Dumnezeu a spus lui Noie: - Să faci corabie, Noie şi să te sui în ea, că am să înec pe Jidovi. Prea s-au făcut răi” (p. 14)[8]

            „Tartorul jidovilor” spre a nu fi înecat de potop se agaţă cu mîinile de „torţile cerului”. Noie trimite corbul (care, găsind hoituri, nu se mai întoarce) şi potrumbiţa care îi povesteşte despre jidov: „Era cu un picior în munte şi cu altul în cellalt”. Dumnezeu trimite un roi de muşte (în altă versiune lăcuste) pe la ochii jidovului, care, încercînd să se apere scapă „torţile” şi cade în ape, înecîndu-se. (idem, p. 41)[9]

Sau într-o altă tradiţie pusă în circulaţie tot de Rădulescu-Codrin, Uriaşii, fiind secetă, făceau să plouă – fără voia lui Dumnezeu – cărînd apă şi trecînd-o prin sită pe deasupra pămîntului. De aceea, Dumnezeu a trimis potopul. (idem)

            Uriaşii ştiu că vor pieri şi că vor fi înlocuiţi de oameni pe pămînt, potrivit unei poveşti din Muntenia, care spune că o fetiţă de jidov ia în poală nişte plugari cu pluguri şi cu boi cu tot şi-i duce acasă. Acolo, mamă-sa o trimite să-i ducă îndărăt pentru că „sînt oameni care or să rămîie pe pămînt după ce ne-om prăpădi noi”. Însă, numaidecît, se porneşte potopul. (p 38)

În altă tradiţie se spune că uriaşii, primind sufletele oamenilor de la Dumnezeu, printr-un zapis, aceştia îi supuneau, în Iad, la casnele cele mai mari. Atunci a venit Mîntuitorul care a răscumpărat sufletele de la uriaşi.

Într-o poveste, mai degrabă un soi de snoavă, un român merge la masa unui uriaş. Acolo, bucatele fiind prea fierbinţi, omul suflă în ele să se răcească, explicînd şi gazdei acest lucru. Cînd să-i întoarcă vizita, într-o iarnă, uriaşul îl găseşte pe român suflîndu-şi în palme, să le încălzească. Uriaşul, constatînd că din gura omului ies două feluri de suflări se lasă de prieteşugul cu acesta. (p. 39)

            Cînd murea vreun uriaş, se îngropau cu el şi averile, însă nimeni nu se putea apropia de ele. Astfel, cînd cineva încerca să sape după comorile lor, ceaunul cu bani se dădea tot mai afund în pămînt, şi de nicăieri apărea cîte-un uriaş, paznic al comorii, care „împietrește” sau „pocește” pe cel găsit acolo. (p. 40)

            În limba română au mai rămas şi cîteva expresii: „lucru jidovesc” – adică  mare; „neam de jidov” (cum spune Rădulescu Codin despre Novac); „munceşte ca un jidov” adică mult etc.

            Trebuie spus din capul locului că legendele cu uriaşi se găsesc în toate mitologiile lumii. De aceea, deşi este greu de făcut o departajare, ne vom opri în cele ce urmează asupra unui mic număr de exemple. În special, se cunosc versetele biblice în care apar uriaşii ante-diluvieni: „ Cînd oamenii au început să se înmulţească pe pămînt, li s-au născut şi fiice. Fiii lui Dumnezeu, văzînd că fiicele oamenilor erau frumoase, şi-au luat soţii dintre toate cele pe care le-au ales. Atunci Domnul Dumnezeu a zis: Să nu mai rămînă Duhul Meu în oamenii aceştia pe veci, întrucît sînt carne. Zilele lor vor fi de o sută douăzeci de ani. Atunci, şi după aceea, erau pe pămînt uriaşii: cînd fiii lui Dumnezeu intrau la fiicele omului şi-şi năşteau [prunci]; erau uriaşii de pe vremuri, oamenii cei slăviţi” (Geneza 6, 1-4)[10]

            Ca uriaşi sînt descrişi şi amoriţii, iar episodul lui David şi Goliath fiind prea cunoscut nu-l voi mai reda aici. În orice caz, existenţa acestor menţiuni va face posibilă şi crearea legendelor populare pomenite mai sus.

            În mitologia greacă avem de-a face chiar cu o gigantomahie (a nu se confunda cu titanomahia) , o luptă între Zeus şi Giganţi, la care, din partea oamenilor (fără de care nu pot cîştiga nici zeii războiul) a participat semizeul Herakles. Tot între giganţi este enumerat şi kyklopul Polyphemos, cel orbit de Odissevs.

            În vechile legende din ţara galilor (în ciclul Mabinogion), care stau, în mare parte la baza legendelor arthuriene se întîlnesc uriaşi care deţin arme redutabile (Culhwch şi sabia lui Wrnach Gigantul)[11] etc.

În literatura de sorginte populară a englezilor, uriaşii nu lipsesc din confruntarea cu cavalerii Mesei Rotunde[12]. Un erou popular, Jack Spaima-Uriaşilor[13], îi învinge pe aceştia (Cormoran, Galligantua etc.) într-o misiune anume îndreptată împotriva lor, devenind eroul unor cărţulii populare (tîrzii, ce-i drept, dintr-a şaptesprezecea sută), însă, de bunăseamă, această versiune stă la baza basmului arhicunoscut despre Jack şi vrejul de fasole. Tot dintr-o sursă britanică va fi provenit şi uriaşul, erou de cărţi populare[14], Gargantua (în eng, Galligantua), cel zămislit de Grandgosier şi Galemela, golemi plămădiţi de Merlin la curtea regelui Artus, şi care stă la baza romanului satiric renascentist al lui Fr. Rabelais (care de altfel foloseşte şi o seamă de alte surse folklorice franţuzeşti,despre giganţi, dimpreună cu un potop de vocabule menite să reprezinte “colosalul”).

            Totuşi, cel mai mare succes l-au avut uriaşii în ţările nordice: în mitologia scandinavă avem de-a face cu divinităţi supradimensionate (Ymir) şi într-o lucrare de popularizare cum e cea a Selmei Lagerlof[15], o mare parte din legendele geografice au ca personaje principale uriaşi (între ele se numără şi o variantă a legendei cu fata de jidov şi plugarii).

În bîlinele ruseşti îl întîlnim pe uriaşul Sviatogor, cel care, după ce fusese lovit de trei ori de către viteazul Ilia Muromeţ fără să fie trezit din somn, îl poartă pe acesta în buzunar o bună bucată de drum, pînă cînd, la urmă, se vor lega în tovărăşie[16].„În Bulgaria sînt foarte răspîndite credinţele despre uriaşii legendari (zid zidaveţ). Lîngă Sofia se află două morminte numite zidovske grobove.”[17]

---

[1] Vezi §I.

[2] C. Rădulescu Codin – Din trecutul nostru, legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşi, Editura „Cartea Românească”, 1923

[3] C. Rădulescu Codin – Din trecutul nostru, legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşi, Editura „Cartea Românească”, 1923

[4] Adrian Fochi – Datini şi eresuri...

[5] C. Rădulescu-Codin – Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, 1910

[6] Fochi, Op.cit.

[7] C. Rădulescu-Codin – Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, 1910

[8]  C. Rădulescu Codin – Din trecutul nostru, legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşi, Editura „Cartea Românească”, 1923

[9] Şi Rabelais în Pantagruel (în capitolul în care enumără o sumedenie de uriaşi) pomeneşte unul pe nume „Hurtaly” care scapă de potop, încălecînd şi cîrmind astfel arca.

[10] Cristian Bădiliţă – Glafire, Polirom, 2008

[11] Basme populare din Ţara Galilor, versiune românească (...) de Dumitru Dorobăţ, Junimea, Iaşi, 1988

[12] Vezi Thomas Malory – Moartea regelui Arthur sau J. Boulenger – Romanele Mesei Rotunde, traducere de Aurel Tita, Univers, 1976

[13] Cf. Basme populare engleze în româneşte de Tamara Luca-Lăcătuşu şi Dumitru Dorobăţ, Junimea, Iaşi, 1981

[14] Vezi traducerea lui Romulus Vulpescu în Gargantua, EPL, 1962.

[15] Selma Lagerlof – O călătorie minunată în lumea basmelor [Minunata călătorie a lui Nils Holgersson], traducere de ana Canarache, Atelierele Adevărul, 19[30?].

[16] O versiune românească a unei bîline a dat Adrian Maniu în volumul său de Cîntece bătrîneşti (vezi BIBLIOGRAFIA). Din păcate nefiind şi traducătorul textului ci numai stilizatorul său, această versiune devine ambiguă şi greu de urmărit.

[17] Gh. F. Ciauşeanu, Superstiţiile poporului român, Saeculum, Bucureşti, 2007