Virgil CARIANOPOL

Virgil Carianopol

alți poeți români postați pe acest blog aici



Virgil CARIANOPOL (1908-1984) este un poet care prin volumul
un ocean, o frunte în exil ed. unu, 1934, se înrolează mişcării avangardiste urmând apoi să o părăsească, devenind un tradiţionalist care însă se mai înfrupta din bogăţia imagistică a suprarealismului. Bogăţia imaginilor şi curgerea poeziilor, apropie poetul mai mult de Ilarie Voronca decât de Saşa Pană.

***

ţi-aduci aminte cum striga pădurea după noi?
ţi-aduci aminte zborul de lampă al cocorilor?
ţi-aduci aminte când scuturai perinile de vise?
ţi-aduci aminte când oraşul ăşi desfăcuse pieptul ca o rană?
ţi-aduci aminte cum ningea într-un cântec din rusia?
ţi-aduci aminte când deznădejdile săreau ca podurile în aer?
ţi-aduci aminte uşile deschise spre alt secol?
ţi-aduci aminte primăvara cu sabia înfiptă în noi?
dragostea mea
unde sunt arborii cu doinele întinse peste umerii noştri?
ce mâini vor mai şterge praful
de pe banca aşezată în poema asta?

***

sasa
te-am cautat în noaptea aceea
când urletele se îndoisera în mine
de nu mai puteau iesi
dar ce lup a gonit cerbul de seara al cuvântului
de nu te-ai mai întors la baza
lânga umarul de cerneala al serii?
în care parte vulturii duc diminetile în cuiburi?
ce frumos ardea istoria în mâna ta
si cum se întorceau muntii
dupa balurile de la unu.

sasa sasa
altadata erai mai frumos ca gradinile semiramidei
si vorbeau oamenii de tine ca despre un razboi
vorbeau oamenii de poemele tale ca de o revolutie
iar când ieseam din vis alergau arborii dupa mine
ca dupa trenuri.

AMINTIRE LIMPEDE

mă apropii şi valurile întind gura spre pănântul din palma mea
abur migrator, loc neevocat
pământ precoce
linişte scuturată ca o frunză
pe care gura mea încearcă să o evoce.

un scâncet aşteptam
şi viscolul ca un soldat îmbrăcat în alb
scormonea împrejurul meu.

eram atunci apă
puteai să scoţi din pieptul meu insule
puteai să găseşti în mine comori sau
săbii ruginite
aşteptam poate o prietenă
o uşă deschisă
numele tău luminând departe ca o lampă

dar nu era nimeni împrejurul meu
nimeni nu avea să-mi spună nimic
dpar stâncile dau roată deasupra
croncânind fometoase

apa căuta în adânc arme
lângă atâtea oraşe scufundate
şi acolo eu cu sarea mării sub cap aşteptam.

de ce nu închid ochii?
aş putea deveni iarăşi apariţia eliptică
cu spuma somnului în gură
de ce?

orchestre mari trezesc câmpuri împletite în aure
copilăria ca un nesfârşit taraf de lăutari
şi ca o împăcare
alte mâini aşteptând pământeanul plecat în zori
înfrumuţesează cântecul de minune,
cântecul abundent, cântecul atras de coardele mari are străzilor

un ocean, o frunte în exil ed. unu, 1934

ÎN DIMINEŢI SAU ÎNTRE FOCURI

aici

da aici cu vorbele limpezi

alerg obosesc

ca o iertare cad în genunchi

recunosc între degete

lâna scumpă a unei aşteptări

te ridic

pe un arpegiu o paloare

şi gândul meu ca un turist înfometat

urcă spre pâinea albă a zăpezii din munţi

aşa aştept

lăptăresele cu spuma caldă a dimineţii

în faietoanele zgomotoase

voi recunoaşte o tremurare o toamnă

în hainele calde ale focului

atunci voi încerca o tristeţă

care mă atinge

ca tăişul unei săbii

şi un pământ scufundându-se

în eternitate cu ţipăt de cocor.

da nu va fi nici un om

nici un glonte

care să mângâie fierul din ochiul potcovarului

doar un bot de vânt

singurul ultimul

răscolind căpiţele de fân ale adolescenţei.

un ocean, o frunte în exil ed. unu, 1934

EU ACESTA CA ŞI ALŢII

de câte ori
nu m-am suit pe grămezile de cărbuni
ale nopţii şi privind
depărtarea m-am întrebat cine sunt?

ce vrei să-ţi spun aici unde în fiecare seară cineva
stinge o lampă în sânge?
cine ştie, poate sunt piatra binefăcătoare care
ucide, poate sunt degetul răsfoind ultimele file
ale salcâmilor sau cuvintele scoase ca o fâneaţă
proaspătă din gura dimineţii
De ce mă întrebi?
Acolo sau în altă parte
însemn o trecere repede
o mână, o chemare
în pielea stâncii
Mă urc sus
trecând prin palmă stamba subţire a zilei

acolo
mă aşteaptă obrazul tău
care încearcă zâmbetul unui acid
şi face să apară
cuvintele scrise cu cerneală simpatică
dar nici o privire
nu întinde benevol braţul,
nicăieri prietenul evocator
care să-şi treacă printre degete
lâna sură a stânei
în toate părţile numai eu,
eu tristul, eu blondul, eu timidul, eu exasperatul,
eu cu adolescenţa mea puternică rupând gardurile.

un ocean, o frunte în exil ed. unu, 1934