Un jurnal al viitorului neant

10.10.2012

Nu știu pe ce lume sunt. Nu știu ce mă mai ține în viață. Poate o iluzie, o iluzie care stă agățată într-un fir de ață. Nu am puterea de a merge, nu am puterea de a mă uita la familie ruinându-se. Sper ca nimeni să nu aibe această ocazie, să ajungi să vezi totul fărâmându-se în jur. Să cauți vinovați? Nu e timpul și, oricum, este fără sens. Respirațiile liniștite se plătesc scump, scump de tot. Statul este o minciună, o gaură neagră care înghite oameni. Te scoate afară din casă, fără să se uite la tine că ești unul din cei care lucrează în sistemul de stat. Fără relații, viața este pecetluită. Stai în stradă pentru că ești cinstit. Gata, că devin patetic, deși nu știu de ce dracului îmi mai pasă.

8.10.2012

Singura părere de rău din toată situaţia asta este că. înhămat la concursul Superblog2012, trebuie să scriu articolele repede, fără să le mai analizez, fără să le mai purific. Îmi e că dacă fac aces lucru rămân în urmă cu postarea şi pierd pasul. Şi nu vreau, vreau să termin acest concurs. Cu riscul de a fi depunctat, cu riscul de a nu fi la înălţime, o să continui să adaug articolele foarte foarte repede. Ca să nu rămân în urmă.

7.10.2012

Nu o să cad. O să merg cu pumni strânși tare-tare. Mai sunt 9 zile, dar deja se simte ruptura și nesiguranța. Merg la Pariu pe Prietenie, merg ca să exist. Altceva oricum nu am ce face. Mă simt legat fedeleș, mai răcu ca într-o închisoare. Încerc să scriu cât mai curat și mai lucid. Am oare dreptul să cer ajutor? Cui? Ce ajutor? Nu știu ce și unde să merg. Poate nu o să merg nicăieri. Ar fi excelent.

6.10.2012

Nimic nu e mai apăsător ca disperarea. Fac totul ca să pot respira, fac totul ca să pot să stau echilibrat. Încerc să nu dau vina pe nimeni, încerc să mă hrănesc cu oameni remarcabili (apropo de cartea lui Gurdjieff Am întâlnit oameni remarcabili) gen Amelie Nothomb, Gellu Naum, sau oricine de pe stradă. Gesturile sunt la mare căutare, echilibru este vital. Citesc deci nu oftez, scriu deci nu capitulez. Deja toate lucrurile din casă s-au retras, ca o apă, s-au ascuns în spălătoria blocului care arată ca un bau-bau. O moarte lentă pe care o refuz caegoric. Va trebui să plecăm, să luăm totul de la zero, de la zero infinit. Cât de descurajator este acest lucru, ca un plumb în inimă. Nu țip, nu urlu, nu dorm, nu trăiesc. Dar totuși respir, cu mici insule de oftat prelung, cu mici opriri ale privirii.

Mă simt neputincios și depășit de situație, pradă lumii materialiste, a celor care vor râde și vor rămâne indiferenți, deși ar putea face ceva. Poate așa înveți mai bine misterele vieții și ale universului. Poate așa te obișnuiești mai bine cu moartea. Psihică, fizică, sentimentală. etc Poate trebuie să învăț o lecție, poate trebuie să accept, să lupt, să nu știu.

Mulți oameni au sărit să mă ajute, necunoscuți, o să îi menționez pe parcursul acestui jurnal de campanie. Îmi e frică, îmi e frică de toți care mă vor depărta, de toți care mă vor uita, îmi e frică de neantul care pare că mă așteaptă. Nu, voi încerca să nu capitulez, dar totuși este un mare negru în fața ochilor mei.
Poate trebuie să accept anumite încercări, să văd cum se comportă cei din jur, și tu să poți să fi tare. Oricum chestia asta simt că mă schimbă, lucrează în mine, sapă tuneluri pentru metrouri. În viața asta ești singur, nimeni nu e lângă tine când simți nevoia doar de o respirație, să o auzi, o secundă, ca să poți să simți că lângă tine, în jur, e viață. Și acest lucuru ți se refuză, ba chiar îți este imputat, de parcă până atunci ai ridicat pretenții, de parcă până atunci ai cerut, ai impus.