Fernando Pessoa

vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici

Fernando Pessoa (1888 - 1935) acest poet cu mai multe fețe

Este considerat unul din cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões. Criticul britanic Harold Bloom, în cartea sa The Western Canon (Canoanele vestului), afirma despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, este cel mai reprezentativ poet al secolului XX.

Așa cum spune și Octavio Paz, poetul nu are biografie. Biografia lui este opera. Secretul lui, de altfel, e scris chiar în numele pe care-l poartă: Pessoa înseamnă „persoană” în portugheză și vine de la persona, masca poeților romani.

Povestea sa s-ar putea reduce la irealitatea vieții lui cotidiene și realitatea ficțiunilor lui. Aceste ficțiuni sunt poeții Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis și, mai ales, Fernando Pessoa însuși.

Fernando Pessoa - un poet multiplicat

Heteronimele și-au făcut treptat apariția ca o alienare ce s-a automultiplicat, ca o alteritate ce s-a voit practicată metodic pînă la pierderea oricărei identități. Această evanescentă familie literară numără peste douăzeci de nume. Cei mai cunoscuți sunt:

Alberto Caeiro, poetul bucolic, păgînul natural, considerat nu numai maestrul celorlalți, dar și al lui Pessoa ortonimul. Alberto Caeiro este deținătorul echilibrului perfect, poezia în stare frustă și ingenuu elementară, refuz al filozofiei și al artisticului.

Álvaro de Campos, inginerul din Glasgow, poetul modern ce nu-și refuză niciun
experiment, nicio nebunie. Mult citata Odă maritimă, precum și Opiarium sau Tutungeria sunt dovada că aici imaginația debordează iarexcesul este la el acasă.

Ricardo Reis, cel pe care Pessoa nu l-a înmormântat înainte să se retragă el însuși la Cimitirul plăcerilor din Lisabona, este ipostaza simplității rafinate, culmea artificiului estetic și melancolicul neputincios, un neîmpăcat al efemerului.

Fernando Pessoa însuși ne introduce în această lume fascinantă a heteronimelor, a depersonalizării și simulării. Iată ce-i scrie lui Adolfo Casais Monteiro, într-o scrisoare ce poate fi descrierea completă a genezei heteronimelor:

"Niciodată nu sînt mai portughez ca atunci cînd mă simt diferit de mine - Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, și toți cîți au fost sau cîți vor mai fi.

Fii infinit precum universul"

sursa: wikipedia

Alberto Caeiro 

X

"Hei, pazitorule de turme!
Acolo, la capat de drum
Ce-ti spune acest vint care trece?"

"Ca e vint si ca trece.
C-a fost si-nainte pe-aici
C-o sa vina din nou
Dar ti-e ce-ti spune?"

"Mai mult, mult mai mult decat asta,
De tot felul de lucruri vorbeste
De doruri si de amintire
De lucruri ce n-au fost nicicind."

"N-ai auzit nicicand trecind vintul
Caci vintul de vint tot vorbeste
Ce-ai auzit a fost doar minciuna,
MInciuna in tine se afla."

*

Dacă, după moarte, vor voi să-mi scrie biografia
nimic nu-i mai simplu.
sunt doar două date -  a naşterii mele şi-a morţii.
între una şi alta sunt zilele toate-ale mele.

e uşor să fiu definit
am trăit ca un damnat.
am iubit totul fără resentimentalism
n-am avut vreo dorinţă să n-o -nfăptuiesc, fiindcă niciodată nu am orbit
şi auzul n-a fost altceva pentru mine decât un acompaniament pentru văz
am înţeles că lucrurile sunt reale, şi şi diferite-ntre ele;
am înţeles-o cu ochii, niciodată cu gândirea.
să le înţelegi cu gândirea ar fi să le vezi că-s la fel.

într-o zi am fost de somn doborât ca un prunc
am închi ochii şi am adormit
şi în plus, am fost unicul poet al Naturii.

Ricardo Reis
(cel ce n-are nici doreşte e un om egal cu zeii)

*
ce repede se trece tot ce trece!
prea iute moare tot ce-i muritor,
e totu-atât de scurt.
nimic nu ştii. închipuire-i totul.
de roze-nconjurat, iubeşte, bea
şi taci. nimic e restul

*

plăcere, dar domoală,
căci, Lidia, răsplată nu dă soarta
la cei ce-o siluiesc.
să smulgem din livada lumii-n taină
noi fructe de furat,
să nu trezim din somn pe Erinii,
desfătului obstacol.
ca un pârâu scurgându-ne tăcuţi
s-o savurăm pe-ascuns.
pizmaşă-i, dragă, soarta. s-amuţim.

*

nu ştiu trecutul cui mi-l amintesc,
ce-am fost când fost-am, nici nu mă cunosc,
de cu - al meu suflet parcă aş simţi
simţire în amintire.
din zi în zi tot mai descumpăniţi
nimic adevărat de noi ne leagă.
suntem ce suntem şi ce-am fost rămâne
privelişte internă.