dăm cu mopul peste cioburi

întunericul nu se va duce niciodată la culcare
degeaba tăiem mărunt
ca pe zarzavat
respiraţiile

va sta în jurul nostru
ca un copil pe lângă cutia vie cu jucării

sperietorilor de pe câmp
le curg cuţite prin paie
păsările sunt despicate şi din ele ies
zgripţori cu nişte oglinzi în locul ochilor


noi privim totul din piept
printr-un periscop
din locaşul mic în care stăm
ne frigem mâinile
atingând ţevile înfăşurate în aburi


dimineaţa
dăm cu mopul peste cioburi
ţipetele se mai ciocnesc în noi
ca nişte mingi de ping-pong
scăpate de sub control


dar totul e bine
zâmbetul este o sfoară
pe care punem la uscat sufletul