Cu drezina spre nirvana (II)

Bălării la capul podului

Cu siguranţă se caută în grup organizat un inel pentru pleoapă, o brăţară pentru limbă. O muzică ambientală în urma dârelor lăsate de picăturile de rouă. Se face stratagema oaselor veline umplute cu frunze. Tanti stratagema ţipă de la geam până încep să se scuture brazii din urechile celor din jur. Au hărţi, din instincte şi-au făcut sandviciuri. Bagă crucea în gură ca pe o aţă, încercând să o treacă printre coaste. 

*

Ea are pleoapele curate. Irişii ei stau ca în stuf. Sânii ei gânguresc. Pentru ea s-au tăiat copacii de pe lună, pentru ea se ascund cărăbuşi şi viermi în hainele stafiilor. Pe carnea ei putredă amizile îşi beau ceaiul fierbinte îngheţat. Nimic mai armonios decât durerea, nimic mai voluminos decât un sărut. Ea pluteşte, mălul de pe spuma pielii ei este o adevărată poezie. Voinicii stau la rând să se nască pentru a o săruta. Până atunci coborâm noi în ea pe scara ce duce în beci.
*
E clar cine se spânzură în somn cu corzile viorilor, cine scrie cu trupul unei păsări moarte, cine nu ascultă crăpăturile, cine vorbeşte de pe vârful unui cui. În gheretele lor de culoarea muştarului sunt păianjeni cu bărbi, icoane pe felii de pâine, maţe de zeu. Acolo stă o linişte cu securea pregătită. Dacă nu eşti atent îi spui mamă. Dacă nu eşti atent, te ia ca la prima întâlnire, face dragoste cu tine şi te trezeşti undeva departe, pe un gheţar, într-un frigider nemaifolosit de multă vreme.
*
E timpul să-i pătrundem ochii ei de lemn cu burghiul. Să ne tăiem bretelele ce ne ţin ciorapii de pe creier. Să ne punem pe tarabă valiza în flăcări. E timpul să ne iubim vânzătoarea, pentru că s-a păstrat toată, doar pentru noi. Cu tot cu sertare. E timpul să ne căutăm calul ce-şi rumegă culoarea, să-l mângăiem cu o prăjină. Să ne facem că nu înţelegem bastardul care încearcă să se scuture de praf.