Cronică la un Pariu. 2 Octombrie al lui 2011

O să întârzii, îmi zic. Dar nu sunt eu de vină, aveam de terminat o partidă de şah pe un site, partidă pe care desigur am pierdut-o, pentru că aşa se întâmplă când fugi după doi iepuri: departe ajungi. Sau nu era aşa? Mă rog, înhaţ materialele lăsate de Sorin şi o zbughesc pe uşă. Mi se învârt prin cap invitaţii care urmează să evolueze pe sârma de pe scenă şi câteva mutări de şah, până la urmă se completează, va trebui să îi aranjăm ca să dăm mat la public. Ajung la Mojo unde dau de Dana, fotografa din toate serile şi fotografa principală din această seară. O pun în temă că va trebui, că o rugăm, că este necesar, că în ea ne este ultima speranţă ca să rămână ceva urme foto de la ediţia din  octombrie 2 a Pariului pe Prietenie. Mă refuză respectuos spunând că da, cum să nu!. Ajungem sus, stupoare, nu ai loc de cât de gol este. De fapt suntem primii. Asta e bine, zic. Că doar nu era să fiu eu ultimul.

O întreb pe Dana: cum o cheamă pe cea care trebuie să vină să filmeze?, îmi răspunde în şoaptă: Bălan, Brânduşa Bălan. Nu apuc să rămân uimit că o şi văd (pe Brânduşa) că trânteşte ghiozdanul şi mă ia la rost: Pune trepiedul jos nu pe masă, unde găsim o priză? (aici răspund sigur pe mine) Avem prelungitor! (pe care era să îl uit la final, apropo). Primul sosit, prima strângere de mână, Daniel Făt (salutare, cu dragă inimă, o cunoştinţă mai veche). Mă întreabă frust, ardeleneşte: Probe de sunet? mă duc la Mihai (patronul de la Mojo) şi ascultăm (cei care au avut norocul să se afle acolo), melodia Probă de microfon (în primă audiţie). Încet încet vin şi ceilalţi invitaţi, spectatorii, colegii de cenaclu (de unde o fi apărut Mihai Zabet că de sub masă nu, sigur). Fac probe: Ioana Pânzariu (studentă Conservator) şi Mădălin Antonesei. 

Colega de site, Catia Maxim, face rocada la cronică cu Claudia Minela. Sau invers... Mă rog, cert este că nu va face Claudia cronica ediţia aceasta. Ştefan nu mai apare (nu sufăr de dublă personalitate, mă refer la celălalt Ştefan, că Ştefanul eu e doar unul, unicul). Îl sun timid, spune că e pe drum. Apare Alex Turcu. Îmi spune că nu poate veni un invitat. Apare Clara Mărgineanu. Îmi spune dacă ştiam că un anumit invitat nu mai vine. Bine că era vorba de acelaşi. Din când în când: pocnete de la probele de chitare (cum era melodia aia, de ce plâng chitarele). Apar Eugen Bot şi George Florea (de fapt invers, că au venit la ceva timp distanţă). Discuţii libere despre fotografii şi femei (în cazul meu şi a lui Mihai).

Ce mai domne', începem. Eu citesc din Virgil Gheorghiu, un poet nici avangardist (deşi a făcut parte din grupare), nici simbolist (deşi a publicat în revistele lor), nici băgat în seamă (deşi se ţine cont de el) şi mai este şi confundat cu un autor legionar (cică, zice Yigur Zeltil) care a trăit şi activat cam în aceeaşi perioadă şi cu acelaşi nume. Ceva emoţii din cauza slabei lumini, care m-a impiedicat să citesc corect.












Ştefan Tivodar citeşte poezii ale colegei de site (şi prietenă a mea, pot să mă mândresc), Mirela Burhuc (salutări lui Pavel). Mirela Burhuc a venit la pariu acum un an (pe vremea asta sau mai devreme) şi ne-a cântat, şi-a lansat volumele, şi gata că mai am puţin şi fac dublă cronică. 

Urcă pe scenă primii invitaţi (asta după ce am făcut mai multe liste alături de echipă, cu o anumită ordine, până am decis că cea mai bună ordine este cea aleatoare) Ioana Pânzariu  şi Mădălin Antonesei. Cântă minunat, par fragili dar nu sunt. Şi zic eu că sfatul lui Daniel a fost foarte potrivit. Promit mult.

Eugen Bot, colegul nostru de pe bocanc. După lungi tergiversări hotărâm să împărţim grupajul în două. Mă mut lângă Mihai şi îl ascultăm. Mai şi cârcotim, mai încercăm să dăm de un bărzăune care doarme.

În sală este linişte, Eugen are puţine emoţii dar poeziile lui ajung unde trebuie, şi anume la Daniel Făt, căruia nu-i trebuie mult (nici multe) că şi compune o melodie pe una din poezii. Dar puţin mai târziu pentru că Ştefan (hai să îi spun şi eu Tivo de acum), propune publicului cu ce să continuăm? Chiar aşa le-a spus! 








Şi publicul a decis în unanimitate de voci să continuăm cu recitarea actriţei Carmen Trocan (actriţă la teatrul Nottara). Versurile aparţin Clarei Mărgineanu. Acompaniată (doamna Carmen Trocan) de Mădălin Antonesei.

Momentul lui Daniel Făt a venit perfect, pentru a ne destinde, pentru că prea ni se făcuseră inimile cât un gheomotoc la poeziile Clarei şi recitarea intensă, care a scos în evideţă toată emoţia din versuri. Şi a avut grijă Daniel să ne dea şi ceva sfaturi referitoare la fumat (zi-le, zi-le, unde ai fost Daniel când am avut ediţia fără fum?), la cum să ascultăm pe cei de pe scenă (întrebaţi-l pe Alex ce a păţit, hi hi!), la cum să avem credinţă. Toţi am simţit câte un sfat. Daniel cântă doar tare zice el, dar eu zic că şi bine şi are puterea de a rămâne în spectator mult timp după ce se termină momentul lui. Pentru că vine cu starea pe care o pune în cei care îl ascultă, cu mâna. Altfel nu văd rostul aplauzelor îndelungi.

Aici mă pierd puţin, nu mai ştiu ordinea, a fost iar Eugen Bot cu al doilea calup, apoi Tivo cu Alex Turcu? Cine mai ştie, doar caseta video (sau cardul). Cert este că am adus şi un omagiu lui Florian Pitiş prin cei doi, care au cântat şi recitat (Alex Turcu o pardoie după Cetatea Neamţului).

A venit din nou actriţa Carmen Trocan care ne-a emoţionat încă o dată (şi printr-o mică istorioară de când era  librar, prin 1979, la librăria Academiei pe a cărei uşă scria Versuri). Apoi din nou cei doi tineri Ioana Pânzariu  şi Mădălin Antonesei. Tivo îl salută pe Sorin de la distanţă, şi am plăcerea să îl invit, în încheiere, pe Daniel Făt să nu ne lase să plecăm melancolici (la aducerea lui în scenă şi Clara a pus umărul ei, fragil doar în aparenţă). Şi plecăm puţin cu teamă, pentru că Daniel ne-a amintit, prin melodiile cântate şi cu vocile publicului, de e-urile din alimente, şi de faptul că ne e bine.  Aţi spune că este o contradicţie, nu? Ei bine, nu este! Dacă nu aţi fost acolo, nu aveţi de unde să ştiţi. Ete aşa!

Gata, s-a încheiat, strâng toate cele, pe măsură ce eu le strâng cei de la karaoke îşi pun lucrurile lor şi nu mă cobor bine că şi dau drumul la o prima melodie. Hotel California. Cum aceasta este imnul meu de stat, mă aşez la masă, lângă un bărzăune (Traian Rotărescu) şi o ascult. Întotdeauna ascult Hotel California.  Îmi trag sufletul şi îmi zic, uite încă un pariu câştigat.

La ieşire mă ciocnesc de... şi primesc o caldă îmbrăţişare de la...: Clara. Putem să-i zicem lui Sorin că a fost o ediţie reuşită, spune ea. Dar chiar a fost, răspund eu.

foto: Daniela Hîrjoaba