Virgil GHEORGHIU

vezi lista completă a autorilor postați până acum aici

Virgil Gheorghiu (22 martie 1903, Roman - 7 martie 1977, Bucureşti) este un poet român, pianist şi critic muzical. A nu se confunda cu Ctin Virgil Gheorghiu (1916-1992).

Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1928-1930), îşi continuă studiul la Viena şi la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefaţat de Demostene Botez. Între 1926 şi 1928 ia parte la mişcarea de avangardă din Iaşi şi - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect şi XX-literatură contimporană.

Paralel cu cariera de muzicolog se desfăşoară şi cea de pianist, mai întâi în trio-ul Boniş (1932-1939) şi, după război, la Filarmonica din Bucureşti. Compune muzică vocal-simfonică şi de cameră şi este foarte activ ca cronicar muzical. Întrebat de ce a optat pentru poezie în locul unei cariere muzicale a răspuns: am avut cu muzica un fir electric, tras prin deviaţie de la hidrocentrala poetică, de unde curgea foarte puţin. Îmi aduc aminte de ce spunea Ghoethe: <>>.(citat din prefaţa lui Camil Baltazar la volumul Poezii, 1968).

Cariera sa poetică se intersectează cu avangarda în jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica şi în alte reviste, ca Bilete de papagal , Adevărul, Cuvântul liber. Poeziile lui au un timbru personal aparte chiar dacă istoria literaturii la indexat destul de uşor undeva pe la categoria alţii, fiind explozive la nivel de imagine şi moderniste la nivel de tematică. Exprimarea este barocă, versurile lui fiind, nu rareori, legate prin fire lirice, de mitologie. Trece prin filtru personal experienţa vieţii, uneori traumatizantă ca în poezia Viermii (deşi această viziune nu era de preferat în mesajele artei din acele vremuri). Poeziile de dragoste ale acestui autor sunt mici bijuterii idealizate, puse în scenă prin imagini surprinzătoare. În poezii precum Toamnă, regăsim sentimentele bacoviene, depărtându-se însă de simbolismul descriptiv mulat pe interior. La Virgil Gheorghiu nostalgia nu are rol dominant, fiind mai degrabă un motor,.un rol asumat cu luciditate. Stufoasă, amintind de Ilarie Voronca, poezia lui Virgil Gherghiu este surprinzătoare, tânără, înscriindu-se între autorii care au scris dintr-un imbold interior, fără a aştepta recunoaşterea celor din jur.

Andersen 

E lângă tine tot stângaciul şi răul şcolar

Schimbând cufărul savant pentru şindrilă,

Răsturnător de călimări pe uniforma nouă

Şi prin zăvoaie la examene.

Treci astăzi mâna peste fruntea-ndepărtatului

Din fulgerările de oină,

Când urmăream vânatul mingiilor

Cu ochi de trist ogar sun cuiburi de cerdac.

Poate eşti vestirea fugitivă

A calmelor topiri de iarnă şi somnoroase umblete.

Pasărea din pervazul geamului

În covalescenţele mele de martie.

Mai am mâhniri pentru rămasele caiete golaşe

În colile albastre a toamnelor primare,

Pentru bradul de Crăciun al casei noastre

Abia-nvelit ca să ne mintă bucuria.

Îmbună-te, e astăzi lângă tine

Neprimitul urător şi pedepsitu-n colţuri,

Când tusea şi trestia catedrelor

Trezeau şcolarul cu inima la hulubi şi fata din Grimm.

Stampă

Toamnele puneau în pâlniile de alamă

A muzicii funebre,

Ca o batistă la gură, surdina ploilor.

Când au scânteiat în dimineţi eroice

Panoplii peste leagăne,

Soldaţii mei de plumb creşteau la defilări

Şi se topeau de torţe-n câmpuri noaptea.

De dragul cruzăturilor, văcarii

În fum biblic de gunoaie,

Veneau de pe dealuri ca patriarhii

Din cărţile de religie.

Atunci liniştea cânta până la stele,

Din cimpoi de ugere-n imaşuri.

  

Ştiu o molatecă plecare

Ştiu o molatecă plecare

Ca o răpire de Psché.

Treci plutitoare

Prin draperiile tristeţii

Şi ploi, coardele ultimei lumi.

Atunci ne vor învălui păsări ca pe sfântul Francisc

Va fi o netezire de cărări florale si lactee

Până la culesul mărgeanului de auroră.

Sărind urme de centaur

Şi ape ucigaşe sub clarităţi albastre,

În mână îţi voi adormi

Ca-ntr-o galeră de purpură şi aur.

Ştiu o molatecă plecare

Ca o răpire de Pszché...

Ţintuiţi de stele-n preerii

În blândă-ngenunchere de cirezi

Vom asculta sărutul nemiloaselor drosere,

Şi-n luminişuri de ferigi

Martiri ai unui rug solar,

Urca-vom împreună spre iertări.

Rondelul rochiilor

Trecute rochii, spectrul meu solar

Din parcuri, din exprese, din mansarde

Cromatica lor stinsă încă arde

Prin veghea cu tabac de solitar.

Ca nuferii, ca sângele, transpar

Prin timp în tonuri limpezi şi bastarde,

Trecute rochii, spectrul meu solar

Din parcuri, din exprese, din mansarde.

Din pliul lor de lux ori funerar

În suflet mi s-au prins ca răni, cocarde

Că azi nu mai ascult pe bulevarde

Cum freamătă-ntre paşi culoarea iar.

Trecute rochii-spectrul meu solar.

Plecarea poetului

Părinţii mei, mângâiaţi-vă, părinţii mei,

Fiul din lumina lămpii

A trecut gardul viu al codrilor

La divinităţi

S-a-ncoronat de mult cu stelele de mare.

Rămaşi în urmă cu lacrimi pe tacâmuri

Priviţi trecerea mea neştiută

Urmat de păsări

Şi suite clătinate de ambrozie.

În ciliciul iernilor iermit,

Aici mi-e adormirea molcomă,

Îmbierea-n clipocit de seară

Ca să preschimb mărgean crepuscular în pâine.

Păstor de nori visând otave cu sursur de lumină

Linsă de lună, naida mea ascultă

Curgând în văi din fluier răcoarea înălţimilor

Când sub cetini i se înmormântează vălul.

Arătaţi-mi cu mâna, ca o alinare,

Neamului cuminte şi olog din preajma fântânilor,

Cum pătrund încet şi zeiesc

Cu o turmă alungată de silabe

În negura de Walhala, în veacul deschis.

Singurătate

Cordoanele nopţii tăiate de tren,

Şi sui noiţă pe unghie luna.

În adâncul oglinzii plânsul de liră;

TU...TU...

Tutun amar, planetă nelocuită.

Era-nrtr-un ev un cruciat,

Şi ochii Doamnei-Mediterană.

.....................

La lampă i-a scris, muind în rană.

Febre

Azi-noapte prin pălălai de crânguri poticnea
Vânat fugărit, inima.
Pe bălţi de friguri în urechi dansau sate negre,
Ca o săgeată-nfiptă patul tremurase.
Om ascuns la cuier,
Sări din oglindă-n odaie
Sunând linguriţe în pahare.
Cu dunga colţului de zid
Girafă mă întind
Să sug gheţarii plafonului,
Dar gura-i lob de euforb,
Şi luna stoarsă-n fereastră o sorb.
Pe tâmple, herghelii de Arizona lovesc;
În muşuroaie de câlcâie foiesc termitele sângelui.
Phaeton s-a prăbuşit sub plapumă,
Şi hăţurile arse pe gât s-au împletit.
Soseşte-mi iubită bună
În rochii de lămâi
La căpătâi,
Şi-n dimineaţa albă ca o gardiană,
Oprită de visul bolnavului tău,
Cu mâinile duios respirând abur de ceai,
Adu-mi tristă cuvânt de nimeni spus: "Ce ai?" 

Toamnă

Ce frig li-i morţilor în noaptea-ntâi;

Şi ploaia-n doliu gri şi monoton

Nu sună oare pe sicrie surpate

Ca-n preludiu poetului polon?

Îndepărtarea mea, îmi pare că azi sunt

Un părăsit la margini de pământ,

Şi nu ştiu, e fereastra aburită

Ori vederea mi-e de tine împăiănjenită?

Imit expirata vară cu palid jăratic

De ne-am lipi tâmplele de hărţi coloniale,

m-ar învplui-n arome de plantaţii

şuviţele de păr şi cuvintele tale.

(din volumul Poezii, 1968 ed. Pentru Literatură)