George Asztalos

vezi lista completă a invitaților pe blog > aici



foto: Iulia Matei


George Asztalos
* Vine peste lume din Depresiunea Colinară Transilvană, zona Mureş, de la 06.04.1963 şi pînă în prezent...poate chiar mai încolo
*Debutează cu poezie la revista "Ambasador", în Tg.Mureş, în 1998.
*Activist de cartier la cenaclul "Romulus Guga", în anii '80.
*Reporter la sãptãmînalul “Jurnalul de Mureş”, Tg Mureş, anii '95-'98.
*Publică articole şi caricaturi în cotidianele locale.
*Laureat la diverse concursuri literare.
*În prezent activist cu investiţii de capital literar pe diverse saituri de profil.
*Un prim interviu şi recitare publică de versuri la Radio România Cultural, emisiunea "Chef de vorbe", în vara lui 2008.
*Decembrie, 2008,publicat în volumul antologic Virtualia Nr7.
*Debut în volum, la editura Grinta, Cluj-Napoca. "Zoon Poetikon". Apărut, în iunie 2009, cu o postfaţă de Felix Nicolau şi Alice Drogoreanu. Lansat în Cluj-Napoca, Tg. Mureş, Bucureşti şi Iaşi.
*Decembrie, 2009,publicat în volumul antologic Virtualia Nr8.
*Vara 2010, publicat în antologia ”Lira în patru puncte cardinale”, editura Rovimed 2010.
*Vara 2011, publicat în antologia Artgothica - 2011 - Sibiu, editura Atu, Sibiu
*Blog personal: http://liber-poezionist.blogspot.com/
şi sait (interactiv al scriitorilor infrarealiști):


Am ales câteva poezii plus manifestul literar INFRA!

I like cho-pain

interesantă durere mi-ar place să ajung
pînă unde duce proba ei contrarie
să îndur
tot ce se mai poate arde de mic şi de viu

lumea nu a murit nici atunci pe Golgota
poate că dimpotrivă a înviat puţin
în cristosul ei de tomă necredincioasă

durerea e o ciocolată
aruncată în foamea beteagă
a unui copil-cerşetor

învie în muşchi o mică deziluzie
în rest
condoleanţe pentru
cele mai dilii speranţe în umanitate

I like cho-pain zgîrie-mă ca să simt
cît mai pot să mai fiu

de viu


cerere în prietenie

nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred
că va trebui să fim împreună
într-un fel de minune
şi nu prea e timp de minuni

anul fuge la revelionul sinucigaşilor
vad că oamenii se adună uite
se ţin de mîini sunt mai atenţi
sunt cu mult mai vii

tu unde te mai umanizezi?

fiara din mine o duce de minune
chefuieste păcatele lumii
sau plînge naşterea neprihănitului
totul e fericit de rece îmi tremură
şi creierii din cap
nu atît de frig cît pentru tine

tu unde te mai fericeşti?

îmi lipseşti ca mîna ciungului
te simt întreagă dar
în loc să îmbraţişez eu răstorn

sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul
blestemată de mult ce-am iubit
şi fericiţii se adună sunt mai atenţi
chiar mai vii
se ţin unii pe alţii de mînă

eu ma ţin de cap vreau sa mor
şi mi-e o sete nebună
ca o găleată spartă
uscată la fîntînă


joy to the sword

aşa cum se vede
prin lacrimi mari şi
scuză-mi expresia
de vacă sfîntă dragostea ta
cu ochi imenşi şi trudă asemenea
e o duioasă inutilitate mai bine
ai deschide ceva să-ţi inunde soarele
Întunecimea Ta

fă cumva
să nu ţi se pară
enormitatea asta
o masochistă de reverie

iubeşte totul
al naibii de îngereşte
să doară aşa şi pe dincolo
dar mai ales pe dincolo

aici e alegerea ta
şi nimeni n-o să ştie
să te urască mai drăgăstos decît tine

nu iubi să suferi şi-atît
iubeşte să suferi
mama ei de bucurie


spondiloză anchilopoietică

frumoasă ca un cuţit de măcelărie în relaş

ah şi vin zilele alea de graţie
cînd nu meriţi niciun scuipat borît draghostea mea
senthimente alterate maţe întoarse
pe dos şi spînzurate de gît

şi nu mai dăruim averi ne-am haladit
nu mai avem nici umbră de dăruire
numai radioul are accese
cu hailaviu fix pe forevăr

spondiloză anchilopoietică
amor pe naiba
mor şi trăiesc pe naiba
da care naiba că nici naiba nu ne mai ia
ne lasă cătrăniţi dracului

în timp ce dragostele se întind
lîngă păduchii plini de bani

am da tot să nu mai avem nimic
dar totul e de negăsit e rătăcit
sesion expired
pe un google al pierzaniei

aha iubita mea spondiloză
sunt un fast şi un fud
unde cîntă Tom Johnes
rupt şi zălud
dinglău şi domol

în pălărie şi în curul gol



MANIFESTUL INFRA

TREZIŢI TOTUL, DIN NOU !

-TREZIŢI-VĂ la (i)realitate! suntem mici într-un univers enorm. suntem gîze cucerind imperii de praf. păi cum naiba să nu ne fie frică? frica e a doua natură. iar prima e curajul de a le accepta pe toate. aşa cum sunt.

- spiritul infrarealist este acela al îngerilor căzuţi. Orfeu, primul dintre infrarealişti, care îmblînzea fiare, dresorul harpist, a căzut sfîşiat... de femei. nu înainte de a coborî chiar în Infern, pentru iubita lui...da, infrarealismul e orfic dar şi realist în acelaşi timp. e realitatea care nu se vede dar pe negîndite se simte. în lumea consumeristă de azi se simte prea puţin ; ce să mai infra sau resimţim? nu e timp nici să mori. rezultatul e stressant sau oniric. stăm cu morcovul în cur sau visăm schimbarea. diversele încercări de divorţ avangardist ale post-modernismului au sfîrşit lamentabil în pacturi casnice şi turnuri de ... pixeli. în poeme cu emoticoane, bloggerite de o lene degeaba. avangarda a stat deasupra realităţii iar căderea ei a fost pe măsură. a eşuat în manualele didactice pe care le contesta. a damn beautifull end...

- e vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot...vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. vrem o superbie schizoidă. zbenguioasă. vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. asta vrem...
se spune despre cineva care şi-a găsit rostul în viaţă că s-a realizat. Sau suprarealizat. Noi nu ne găsim rostul ci rostirea. noi nu ne realizăm ci sărăcim dinadins, ca să ne găsim bogăţiile. Dacă e ceva adevărat sau sublim în noi atunci e dedesubt şi nu în feţe şi suprafeţe.

- infrastructura artei trebuie bazată pe o axiologie nouă. artistul de azi e ca naivul care exclamă oppa şi cu-cu la ochii telescopici ai melcului...şi vine kitchul, calcă melcul senin, ba mai şi şterge trotuarul cu rămăşiţele lui. infrarealistul dă în faţa kitchului cu bocancul pe lîngă melc, „şterge trotuarul” cu rămăşiţele lui virtuale şi abia pe urmă strigă oppa şi cu-cu...
fără virtualisme, fără ficţiuni, fără vise şi fără iluzii. îmbrăcaţi doar în noi, ca sabia de Toledo. e vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine, un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol...şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător...

- spuneţi lucrurilor pe nume. ne-am săturat de "fă-te că lucrezi!". Cioran...hai acasă!

- iată, că între fă-te că realizezi şi efectiva realizare e o cale destul de anevoioasă şi lungă. ce ar fi de recuperat înafară de trecutele avataruri de Auschwitz comunist? foştii angajaţi la stat şi tăiat frunză la cîini spun că naţionalismul, de preferat în varianta lui academico-manelist-izolaţionistă. zilierii post-rezistenţi şi postcomunişti spun că personalitatea postmodernistă a fiecăruia în parte, versus aşteptările unionale de a-i comasa într-un cor de rebeli fără cauză. noctambulii milenarişti nu prea ştiu sau se fac că literaturizează cu noaptea în cap. fracturism, utilitarism, boierism, toate au un aer disperat că au inventat coada la cireaşă şi nimeni nu sare în sus nebun de bucurie şi adulaţie. sunt ca formaţiile de sezon de la MTV cu hituri la modă care pier peste noapte, pe capete, din lipsă de adepţi, perspectivă, realism sau consistenţă. Hiba lor esenţială e că mizează pe tehnică în continuare, atît în proză cît şi în poezie. luaţi domnilor tehnica de gît şi tăiaţi-o : veţi fii surprinşi să constataţi că nu curge nici urmă de sînge. e doar instalaţia goală şi uscată demult...

- dacă e tehnică mai bine alegeţi televiziunea...o mică prostie pentru luminarea poporului. apeşi pe buton şi toată lumea vine la tine deşi eşti tot mai singur şi fără niciun dumnezeu...

- cultura postmodernă care administrează tehnic surogatele ei consumiste vă mîngîie pe portofele şi vă promite marea cu sarea precum şi luna de pe cer, pe altădată, evident. între timp înfiinţează alte şi alte secte elitiste, în care enoriaşii se laudă şi se mănîncă între ei. apropo de tehnici de sinucidere: la ştirile de la ora cinci am auzit că unu' a băut benzină şi apoi şi-a aruncat un chibrit aprins pe gît. interesant. o să implementăm acest know-how la euthanasia porcilor de crăciun. nu-i mai prăjim pe dinafară ci pe dinlăuntru, direct. grătarele vor sării, gata preparate, pe masa unde Orientul Românesc dansează manele din buric. tehnic vorbind, vom fi buricii pămîntului. vinul va curge ca apa şi după noi potopul...

- chiar şi postmodernismul, săracul, se simte tot mai rău. după o prelungă călătorie, prin peisaje splendide, cu all inclusive, ajunşi acasă în sat, cu maşina ultimul răcnet, primul om întîlnit acolo e unul beat turtă care vomită, ţinîndu-se de gard. imaginea asta e tot ce îl întîmpină şi de fapt, ea singură, spune totul.

- nu există un know-how anume ca să fi infrarealist în artă ci doar premiza că scri dansezi cînţi sau pictezi doar ceea ce este, într-o viziune proprie dar profund şi paradoxal universală. imago mundi al zilei de azi a ajuns şi devine tot mai fictivă, mai wishfull thinking, mai nerealistă ca oricînd. creem mai multe iluzii decît poate bietul nostru hard-drive să încapă şi ne închipuim că asta e singura salvare posibilă, singura mîntuire...

- infrarealistul frizează realitatea ca un nebun îndoielnic despre care poţi crede şi că-i normal şi că nu.
trebuie să redăm fiecare realităţii interioare valenţele natural-creative, pierdute printre interese şi convenţii sociale. să ne recuperăm nebunia raţională de bestii angelice...:)

- dă-i drumul! scrie-l cum este/ aruncă pretenţia/ lipseşte-te de poliţia aceea internă şi arată-ţi lumii faţa urîtă...te vor mai iubi atunci? te vor iubi? a fi un infrarealist e o situaţie de "muşcă şi fugi". Bukowski ştia cum să muşte dar nu ştia să fugă...fugi cum spunea Roberto Bolaño ca 500 de cai demenţi cu 500 de kilometrii pe oră. spre veceu sau spre eternitate.

- infrarealistul e copilul care nu „vede” hainele cele noi ale împăratului. ci vede că împăratul e gol. e copilul care nu ştie să „mintă frumos”, să vîndă iluzii goale pentru închipuiţii bolnavi, ca în efectul Placebo, în schimb ştie să ardă rănile cu un adevăr dureros dar vindecător, ştie să pună inima la loc cînd ne sare din piept după nimicuri şi, mai ales, simte că nu drogul va salva lumea, nu reprezentarea ci voinţa fiecăruia în parte de a pune mîna, fără kow-how, la treabă, pe ceea ce Este. nu pe avioane verzi pe pereţi,..

- lumea e sătulă de pseudoavantgardisme. vrea imediat. vrea autentic. vrea urîţenia sublimă a realităţii. vrea baba aia fără dinţi care primeşte cadou un sul de prezervative şi rîde cu noi că nu ştie ce-i aia da' e haios... ce-i lipseşte "frumoasei armurărese" a lui Rodin este sulul de prezervative din mînă...

- în viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu e nici angelică nici demonică, dimpotrivă e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri... aşadar, din păcate sau din fericire, trebuie să punem mîna şi să alegem să fim infrarealişti, să vedem pe viu ce e acolo în inima omului şi nu în închipuirile dulci sau morbide ale unor capete înfierbîntate. şi dacă tot universul observabil e energie, dacă energia e proprietatea de bază a materiei, cine dracu’ ne pune să pierdem energia asta, mental sau afectiv, cu iluzii şi nu să o regenerăm, să o recreem, să o conservăm şi schimbăm entropic cu realitatea?

- relativ la realitate, artistică sau mai puţin, nu găsim decît termeni docţi sau pseudonime. infrarealistul, cînd îţi spune că „bunicul meu e bastonolog” îţi oferă atît realitatea cît şi corolarul ei artistic. e o meserie ciudată, aia de bastonolog dar ea, afectiv şi efectiv, există. nu e doar un pseudonim pentru „pensionar”. Omul de ştiinţă îţi va spune simplu şi plictisitor: „bunicul meu e pensionar”. artistul obişnuit de azi, eventual o răstoarnă: „pensionarul meu e bunic”...chestie destul de şic de altfel dar numai atît. cel mult un fel de haz al...lipsei de haz. la care snobimea poate da în bîlbîială. de extaz...

- scriem pentru nimeni şi pentru toţi nu pentru noi înşine. a scrie pentru tine e o egolatrie degeaba şi nimic mai mult. scriem ca ploaia dintr-un cer însorit poemele impersonale. spiritul infrarealist e impersonal în formă şi totuşi unic în fond. a fi impersonal e o artă pe care unii doar o intuiesc dar nu reuşesc s-o practice de teamă că-şi pierd originalitatea. e doar o prejudecată comodă. în tot ce se scrie azi e o grămadă de nepăsare şi egoism. ăsta e răspunsul la criza cărţilor din librării, la faptul că volumele fac vechime, necumpărate şi necitite, pe rafturi. ceilalţi au devenit o noţiune abstractă, deliberat şi programatic scoasă din ecuaţie. toţi sunt undeva departe sau nicăieri într-o infrarealitate care ne depăşeşte înţelegerea. noo că noi scriem pentru noi sau secta noastră litherară...iar cînd scriem prin nuştiuce minune pentru nimeni o facem fără farmec şi prestanţă, aşa doar de fiţe sau de doru' lelii.

- să fi Ahile şi Ulise în acelaşi timp. vulnerabil şi şmecher. expus şi invincibil. atît durerea cît şi plăcerea trebuie lăsate să treacă. fără respingeri sau ataşamente. doar observate pe viu şi astfel imortalizate. un tigru INFRAEXPLODAT în salt mortal. orice altceva e viaţă joasă şi tocuri înalte.

ASTA PRESUPUNE SĂ-ŢI IEI REALMENTE CÎMPII !

CE TOT ÎNDRUGI? MUŞCĂ ŞI FUGI !

TREZEŞTE TOTUL, DIN NOU !