poem

noaptea când ţeava de puşcă a lunii se sprijină pe tâmplele noastre
ne dăm seama că suntem pe cont propriu

puşi în faţa
propriilor noastre diversităţi

nu mai există umbrele care să ne dovedească trupurile iubite
stăm în faţa unui pluton de execuţie
cu o eşarfă neagră ieşită din pielea feţei ca o spumă

doar somnul
singurul prieten invizibil real mai înalt decât noi
ne depărtează pentru un timp de suprafaţa diurnă a pielii
plimbându-ne prin diversele noastre cuiburi interioare

toate acestea vor fi aşa
mult timp după ce oasele noastre vor străluci din pământ
ca nişte stele

din volumul Convoi de tăcere