joaca de-a noaptea

autobuzul vine încet de parcă s-ar juca cu el
un imens copil invizibil
mă echilibrez prin aburii ce-i scot
dar şi punând în balanţă
totul va fi bine cu seara trecută
când îţi spuneam
lasă zilele să vină la mine
ca nişte copii
să mă ducă firimitură cu firimitură
în cealaltă cameră unde oricine ar fi
mă aşteaptă cu braţele deschise

printre blocurile din jur
norii dau senzaţia că Bucureştiul este înconjurat de munţi pufoşi
zâmbesc
pentru o secundă în oglinda din baie
apare reflexia mea

nu o să ştiu niciodată
dar cineva mă priveşte absent de la o fereastră

urc în maşină scriu pe bilet
/doar iarna cerul este atât de albastru
încât pe pământ e frig/ şi taxez cu grijă
să nu stric versul

copilul invizibil împinge autobuzul
la fel de încet
la fel de invizibil