şi inima era doar o nervură a lemnului

sunt unele dimineţi când apuc să văd
apele fluviului cum se retrag
şi împing oraşul la suprafaţă

atunci apare din mulţime fata pescarului
care îşi caută medalionul pe sub maşini
declanşându-le alarma

are în privire balansul unui spânzurat
uitându-se la crengile goale încărcate de amintiri

când rămâneam amândoi în pat iubito
ca două bărci uitate de ape de sate în noroi
pe creştetul Pământului
unde pocneam în ceaţa plină de cariatide
sub greutatea unui pescăruş rătăcit
cu mâinile transformate în vâsle
şi ea
îmbrăcată cu o cămaşă de noapte
prin care se vedea luna
şoptea în genunchi lângă urechile noastre lemnoase
de foarte multă vreme