cât te mai iubeam
îţi dădeam ocol ca pluto
îmi rezemam privirea
pe unghiile picioarelor mele
dar în piept
departe departe
la umbra unui stejar în formă de dumnezeu
te sărutam măi
of!
gustul nesărutului franţuzesc
care mă făcea să te pun să repeţi
pe motiv de zgomot
mii de cuvinte
seherezado din tramvaiul căruia îi lipseau doar
aripile ca să intre în istorie
cât ne mai storcea căldura în pumni
de tinereţe
cât ne mai mirosea lumina lunii
ca un câine prietenos
Foarte fain poemul Ştefame. Mi-a plăcut în special pasajul cu "măi", care umanizează discursul şi finalul cu acel cîine prietenos. Cu visele am io o problemă aşa cum şti dar respect dreptul inalienabil al altora de a visa.
RăspundețiȘtergereÎn altă ordine de idei te-aş ruga să schimbi link-ul la phoemia întrucît am schimbat numele blogului, după cum urmează:
http://infrareal.blogspot.com/
mersi fain, spor la scris şi la administrarea Bocancului!
george, multumesc de viyitare. updatarea a fost facuta :)
RăspundețiȘtergere