poem mop

animlul meu de casă este lumina
îl plimb într-o lesă lungă cât un bas
pe care o înfăşor pe mână pe post de box

poţi jura că strâng în pumn
ditamai sâmburele de lapte

când am impresia
că semăn cu personajele cărora
unii pictori le pictează doar spatele
atunci dau drumul la lesă
şi
pentru un moment văd acrobaţi mulţi
asemeni unor picături de ploaie
cum merg pe nişte sârme
ce par că se termină toate
în inima mea

se îndreaptă spre mine
într-o liniştea cu mânecile suflecate
dar nu se apropie niciodată

noaptea când
culorile nu mai latră
îmi duc animalul spre o uşă
ce dă în abanos
acolo îl vizitez
atâta timp cât nu e stricat
costumul de scafandru

/în bucătărie
nu ştiu cine
priveşte la un cuţit înfipt în pachetul de unt
asemeni unui topor
într-un ciot de copac/

de ieri mă holbez la lume de pe un fel de pisc
desenat de crăpăturile pereţilor

şi văd cum din pricina
noapţii care începe să plescăie palid
toate umbrele se ascund sub pat
lăsându-şi doar cozile afară ca pe nişte limbi

atunci
animalul meu se transformă
când în masă când în sufletul părţii mele stângi de trup

liniştea îşi părăseşte adesea mâinile
ca pe nişte ancore în deşert
într-un loc muşcat ca un măr
un loc unde să îţi adormi
rana făcută de dinţii cu miez de tămie
ai animalului cu destin termal

de sus se aude
un fluierat cu mâinile în buzunar

atunci îmi pun iubita pe umeraş
şi închid toate cele o mie de uşi
ale şifonierului

în gaura cheii pun mereu o lumânare
ca pe o troiţă la răscruci

acolo aşez
grămadă
perlele scoase din genunchii mei de pâslă