Caninul și Ida

filme despre care am scris >  aici

Kynodontas (Caninul) este un film grecesc, regizat de Yorgos Lanthimos în 2009, film care a făcut o figură frumoasă la festivalele de film la care a participat. Subiectul este incitant: doi soți decid să își crească cei trei copii (două fete și un băiat) departe de restul lumii, doar în perimetrul casei în care locuiesc, denaturându-le și puținele învățături pe care le oferă (cuvântul vagin însemna lampă în acea lume mică și improvizată). Astfel, cei trei adolescenți se învârt în grădina imensă cât e ziua de lungă, se angajează în niște jocuri învățate de părinți în urma cărora câștigă puncte, puncte care se materializează în anumite beneficii minore dar care îi fac docili și ascultători. Din când în când tatăl aduce o femeie care întreține periodic relații sexuale cu băiatul, și care va deschide ușa senzualității și fetelor. 

Totuși nimic din vulgaritatea filmelor de peste ocean în scenele respective. De-a lungul filmului toate personajele au privirea pierdută, gesturi lente, aș zice întârziate, iar dialogurile sunt absurde și zgârcite, fără a se instaura totuși tăcerea. Nu doar gândirea adolescenților le este alterată, dar și motricitatea, mersul, simplele mișcări spre o cană cu apă. Filmul nu este plictisitor, pare o lecție de psihologie despre cum poate fi modelat un om printr-o altfel de educație. Nu ni se dau motivele pentru care părinții aleg acest mod de viață, ni se arată doar o vilă imensă, ca a unui demnitar, un tată care lucrează la o uzină și care aruncă toate etichetele alimentelor înainte de a le aduce copiilor, o mamă care nu iese din casă și este, de regulă, cea care aplică sancțiuni. Istoriile apocaliptice spuse de părinți în fiecare seară, istorii menite să îi țină într-o permanentă tensiune, nu pot fi infirmate pentru că de-a lungul filmului nu se vede nici un trecător, nici un vecin iar uzina unde lucrează bărbatul este tot timpul pustie. Doar trecerea, la intervale de timp, a câte unui avion poate să aducă urma de civilizație de care tinerii sunt privați. Finalul este abrupt, în ciuda pulsului ridicat al ultimelor scene, și chiar dacă unii îl pot considera scandalos, eu zic că vine ca o rezolvare firească a poveștii.

Nu recomand acest film celor care nu pot vedea dincolo de o exprimare artistică, celor pentru care filmul este doar un mod educativ de a vedea lumea. Chiar dacă filmul recurge la multe secvențe dure (atât prin dialoguri cât și prin imagini), ele nu deviază, nu par nelalocul lor, ele decurg firesc în lumea bolnavă care este oferită spectatorului.  

Ida este un film polonez care atrage foarte mult cinefilul prin cadre, prin alb și negru, prin austeritatea decorurilor. Regizorul Paweł Pawlikowski urmărește povestea unei călugărițe evreice, Anna, care înainte de a depune jurământul în mânăstire este trimisă să-și întâlnească singura rudă rămasă în viață, mătușa din partea mamei, Wanda Gruz. În Polonia anului 1962 atrocitățile celui de-al doilea război mondial nu s-au șters, cel puțin nu din memoria evreilor. Astfel, tânăra Anna află că părinții și verișorul ei au fost omorăți de vecinii din sat și îngropați într-un loc încă necunoscut. Nu căutarea în sine este subiectul central al acestui film (cele două femei găsesc locul relativ ușor) cât trăirea zbuciumului interior la cele două femei. Tânăra este încă nelămurită față de decizia de a se călugări iar mătușa, o fostă procuroare, este dezamăgită atât de viața privată cât și de societatea care a uitat istoria proaspăt trecută. Nu se declanșează nici o isterie sau o reurmărire judiciară a celor care le-au omorât familia și le-au ocupat casa, și chiar dacă criminalul le arată, cu mustrările de conștiință aferente, mormântul, femeile se mulțumesc cu recuperarea rămășițelor. Recuperarea le aduce împăcarea cu drumul pe care fiecare știe că îl are de urmat, chiar dacă unul dintre aceste drumuri înseamnă sinuciderea.

Filmul vorbește mult prin tăcere, prin atmosfera de toamnă, prin personajele închise. Tema tratată, o temă delicată, nu caută să amendeze oameni, nu caută să înfiereze fapte din trecut. Ea arată doar urmele lăsate, urme care nu sunt bolduite ci doar trecute sub tăcere de sociteate, dar care încă mai bântuie interioarele celor direct implicați, indiferent de ce parte s-ar afla.