de la această postare poteca o ia spre nord

lista completă a autorilor din rubrica poemul săptămânii > aici

William Edgar Stafford (1914-1993) în ciuda debutului editorial relativ târziu (la 46 de ani) a fost un

prolific poet american scoțând peste 20 de volume de poezii de-a lungul vieții, plus altele de proză. Mii de pagini nepublicate s-au găsit la moartea poetului. S-a luptat cu greutățile vieții încă din copilărie când a fost nevoit să încerce multe joburi pentru a-și ajuta familia (electrician, fermier, baby-sitter etc). În această perioadă a avut o așa numită ''near death experience''.

După propriile declarații poeziile lui îi urmăresc experiențele fără a le umfla, fără a orchestra inutil stările în căutarea unor tensiuni inexistente. Toate astea cu riscul de a deveni monoton, monotonie pe care el o vede mai mult ca pe o constanță. Într-o poezie din cel de-al doilea volum povestește cum într-o plimbare de amiază făcută pe un drum de munte găsește o căprioară moartă. Vrând s-o arunce într-o prăpastie vede că avea un ied în pântece, ied încă viu.

Fiul său Kim Robert Stafford îi merge pe urme în ceea ce privește poezia, și-a dat doctoratul în literatură medievală și se ocupă de editările volumelor.

datele le-am luat de pe site-ul wikipedia

Am ales acest poem pentru rubrica poemul săptămânii pentru spațiile imense care te lasă să respiri, pentru claritate și luciditate, pentru liniștea care se degajă. Nu în ultimul rând pentru doza de mister, suficientă cât să te stârnească și să vrei să mai o citești încă o dată, apoi să cauți informații despre autor.

Mă întorc să vorbesc


Când, pornind spre nord, întâlnesc un cree* pierdut
pe vreun țărm oarecare, cu un mocasin înfipt în pământ,
neliniștit de lumină și dornic de a vedea,
dacă se grăbește, eu îi sunt alături.

Calea va fi lungă, el va fi un nou
șef,
am băut apă neîncepută dintr-un torent fără nume,
sub copăcei întunecați el trebuie să găsească o potecă
și trebuie să călătorim împreună fiindcă ne-am întâlnit.

De-acum înainte gesticulăm, așteptând.
Pe lama cuțitului e un fir de nisip
invizibil aproape, el îl suflă, în timp ce respirația
lui umbrește oțelul și ochii lui devin ficși.

Încearcă să zărească ceva, ceea ce i-a rămas în viață.
Vom spune exact ce face. De la această pagină
poteca o ia spre nord. Căutăm un semn,
dar mocasinii nu lasă urme pe pământ.

* indian nord american

traducere Virgil Teodorescu
text reprodus din Lirica americană contemporană, editura Albatros - București, 1980