Claudiu Soare sau când adrenalina se numește melancolia

lista completă a autorilor din rubrica poemul săptămânii > aici

CLAUDIU SOARE s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Sannyāsa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai târziu, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. Se dedică boemei, poeziei, traducerilor din literatura franceză şi fragmentului, până la finele anului 2004, când emigrează în Franţa. A publicat volumele de versuri Psalmii Maimuţei, 1998, Metafizica Bambara, 2001, Frica de a trăi din nou, 2004, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Neantul îndrăgostit, 2009, toate la Editura Vinea. Agnostica trândăvie - Editura Pandora-M, 2003 – şi Nevroza metafizică – Editura Bastion, Timişoara, 2008 – sunt fructul unor meditaţii amare şi violente, cu tentă stoică, în absenţa oricărei iluzii de viaţă viitoare. La Editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. A tradus din literatura franceză texte de Sade, Jean Genet, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc.

Poemul săptămânii face parte din volumul melancolia apărut la editura TRACUS ARTE în 2013.  Despre volum o să încerc să vorbesc într-o postare viitoare, o să spun doar că poemul de față mi-a plăcut prin atmosfera statică la suprafață dar plină de avalanșe în interior. Versurile par a vorbi despre o lume răvășită, dezmembrată, o lume asupra căreia se face, cu orice ocazie, un bilanț nemilos.

Nimeni, de fapt, nu îl aşteaptă

pe cel ce nu va veni vreodată –

şi nu îşi pune haine de clovn ca să-şi mintă angoasa

ori jucării, amulete cu frisoane de mort

atîrnate la brîu,

ca să danseze revederea.

Precum holera care ar invada brusc,

în plin spectacol, un teatru de provincie

infarctul neliniştii l-ar cuprinde

văzînd necunoscutul care s-a oprit în faţa uşii

cum îşi jupoaie chipul întunecat, boţit, de asasin

şi cum îşi întinde pe faţă zîmbetul,

ochii umezi, canini, de ateu pocăit.

Numai că cel care credeai că nu va mai veni

îţi trădează suprema fidelitate,

şi îl poţi astfel aştepta la nesfîrşit

în armura candidă a îmbrăţişării visate,

care confirmă întotdeauna victoria credinţei.

Cu mîini vinete, de tată întors din morţi,

îi ştergi pînă la urmă lacrimile spurcate

şi îl săruţi pe gură,

împiedicînd să iasă vipera care muşcă de după cuvinte –

apoi zici simplu, ca sugrumat: „Ai venit.”

El îţi simte cu încîntare singurătatea

şi nu te întreabă nimic,

atent să nu se învinovăţească şi mai tare,

iar ochii lui sînt lumînări de sînge închegat,

cu flacăra asemeni limbii de amant nerăbdător.

Cînd vine astfel cel pe care nu îl mai aştepţi,

întotdeauna vine însoţit de fantoma dezamăgirii

şi te zideşte în regret, definitiv.

În urmă, fluviul galben, hepatic, al aşteptării

ţi se pare o cumplită batjocură.

Cu degete flasce,

care l-au mîngîiat prea mult în închipuire,

îi oferi un pahar de vin,

de fapt un pahar de uitare.

El scoate atunci din mînecă un buchet de flori,

dar tu nu ştii că pentru a-ţi îndulci moartea,

fiindcă mirosindu-l zîmbeşti tîmp ca un clovn

şi cazi fulgerat,

grăbit parcă să mori,

să scapi de lungimea cît o înmormîntare fără sfîrşit

a aşteptării.

Celălalt însă nu va şti niciodată

ce a moştenit cu adevărat în urma ta,

averea pe care ai strîns-o pentru el,

ştiind că într-o zi va veni,

sau aripa imbecilităţii,

care îi va promite curînd o foarte frumoasă şi neaşteptată

vizitatoare.