Frank O'Hara - barele-s pentru iepurii de casă

1926-1966

 vezi ceilalți poeți străini publicați pe blog aici


Poezia lui Frank O"Hara -  martie 27, 1926 / iulie 25, 1966 - este scrisă la timpul prezent, urmând pas cu pas drumurile pe care le face prin New York. Drumurile se continuă dincolo de traseul lor firesc, intersectându-se cu lumea lui interioară, subiectivă. Precum continuarea unei crăpături din tavan pe nori. Astfel, poeziile lui redau doar tensiunile, fără a emite judecăți de valoare. Este propriul martor al stărilor prin care trece. Drept pentru care scrie poeziile în momenetele în care acestea se declanșau: pe stradă, la birou, la masă, în drum etc.
Satirizează istoria manifestelor literare scriind în 1959 un manifest intitulat Personism în care dezaprobă regulile formelor fixe. Spunea că această mișcare ar putea duce la sfârșitul literaturii așa cum o știm până acum.

În poezia lui întâlnim și influențe din expresionismul abstract, suprarealism, poezia rusă și simbolismul francez.

A lucrat la Muzeul de Artă Modernă din New York.

A murit într-un accident pe plaja din Fire Island.

STATUIE

Singur în amurg cu tine
și muzică de Ravel se revarsă peste noi
iar eu te cuprind în brațe,

fața ta de ghips răcoros
cald lipită de obrazul meu neras
și brațele tale parcă tremurând.
Ești tulburată
tulburată?

Câte lucruri n-am auzit împreună!
apoi mai toate ce le povestești
despre pudoarea artistică.
Îți simt mijlocul aspru,
aspru cât pielea ce ne desparte
unul de altul. Voi sta gol
strâns lipit de tine,
atât de aproape cât e cu putință.


ÎN DRUM SPRE SAN REMO

Negrii arbori ghinko se-nalță hârâind
luna hârâie spre orice fereastră clipitoare
casele se cațără asurzitor în amurgul vioriu

Un liliac șuieră spre miazănoapte
primejdioase trepte duc către o vatră
căldura brusc devine suportabilă

câinele sașiu scurmă trotuarul într-un loc ros
o labă din față-i schilodită în formă de V
nici urme de gheare pe stradă o femeie se gudură

E foarte bătrână și murdară
își flutură speranța obscenă
că va ploua în noapte

Autobuzul de 6th Avenue merge greu într-o rână
e plin de inși grași tușind ca la film
înghițindu-și reciproc mătreața în lumina pâlpâindă

luna intră în nori
jignită de luminile străzii
de privirile tale o inima mea

Actul iubirii trece și el ca bizonul metroului
printre arcadele vânzolind de hârtii ale șinelor
marinarul beat își revine vâră fise în automatul de alune

Desi alții-s scufundați în noapte
departe buze pe o subțioară vagă
mările sunt pline de lacrimi

Hi-fi odihnind într-o cutie o mână pe geam
dulce calm corzile viorii leagă părul unui tânăr 
ochii negri își împroașcă departe curiozitatea

Da faci rău că fumezi
barele-s pentru iepurii de casă
ce vor să supraviețuiască oamenilor.

4
 
acum aştept cuminte
catastrofa personalităţii mele
să pară iar frumoasă
şi interesantă şi modernă.

Ţinutul e brun şi
cenuşiu şi alb în arbori,
ceruri şi zăpezi hohotitoare
subţiindu-se mereu, mai puţin stranii
nu chiar întunecate, nu tocmai cenuşii:

Poate-i ce mai rece zi
din an, el ce crede?
vreau să spun, eu ce cred? Şi dacă da,
poate-s eu însumi din nou.


AUTOBIOGRAFIE LITERARĂ

Când eram copil
mă jucam într-un
colţ în curtea şcolii
absolut singur.

Uram jucăriile şi
uram jocurile, animalele prietene
nu-mi erau iar păsările
îmi zburau din cale.

Oricine mă căuta
mă piteam după un
pom şi strigam sunt orfan!

Şi iată-mă acum în
toiul frumuseţii
scriind aceste poeme!
Imaginează-ţi!



BÂND COCA-COLA CU TINE

e chiar mai nostim decât să mergi la San Sebastian, Irun, Hendez, Biarrity, Bazonne
sau să-ţi fie rău de la stomac pe Travesera de Grecia în Barcelona
în parte fiindcă în bluza orange eşti un mai bun mai fericit sfânt Sebastian
în parte datorită iubirii ce ţi-o port, în parte datorită iubirii ce o porţi tu iaurtului
în parte datorită fluorescenţelor lalele oranj din jurul mestecenilor
în parte datorită tainei ce-nvăluie zâmbetele noastre-n faţa lumii şi a statuilor
când sunt cu tine-i greu de crezut că poate exista ceva tot atât de neclintit
şi solemn şi definitiv neplăcut ca statuile când prin faţa lor
în lumina caldă de ora 4 a New York-ului hoinărim în derivă tot
apropiindu-ne şi depărtându-ne asemeni unui pom respirând prin ochelarii săi

iar galeria de portrete pare a fi complet fără chipuri doar vopsea
îţi vine să-ntrebi de ce şi-a mai băut cineva capul cu ele

te privesc
şi prefer să te privesc pe tine mai curând decât toate portretele din lume
exceptând poate uneori Călăreţul polonez şi oricum el se află la Frick
unde slavă cerului n-ai fost deci putem merge împreună prima dată
şi faptul că te mişti atât de frumos rezolvă cumva problema futurismului
după cum acasă nu mă gândesc niciodată la Nud coborând o scară sau
la repetiţie la vreun desen de Leonardo sau Michelşangelo care cândva m-au făcut praf
şi la ce le-au slujit Impresioniştilor toate cercetările făcute
când niciodată n-au aflat persoana potrivită să stea lângă pom când scapătă soarele
sau vobind de-astea lui Marino Marini ce nu şi-a ales călăreţul cu aceeaşi grijă ca şi calul
îţi pare că toţi au fost cumva frustraţi
de o trăire magnifică
care nu va fi irosită-n cazul meu drept care
ţi-o şi relatez