Cosmetica duşmanului sau cum să ajungi tu la tine

vezi alte note de lectură > aici

Amélie Nothomb este un autor pe care, spre ruşinea mea, l-am descoperit abia târziu, mai precis aseară când am citit romanul Cosmetica duşmanului, apărut la Polirom în anul  2006 în traducerea lui Mihai Elin. Directa primită în urma citirii m-a urmărit chiar şi în somn, printr-un vis apăsător, smuls direct din ghearele cărţii.
Cartea este scrisă cu patos, redând un dialog devastator care se putea desfăşura foarte bine în doar câteva secunde. Poate chiar într-o fracţiune de secundă. Planurile se mişcă spre final foarte rapid, având impresia unui joc de oglinzi pe care îţi vine să le spargi.
Felul diferit al spunerii o diferenţiază pe autoare şi te face să nu uiţi uşor povestea care, uneori, ai impresia că te priveşte, că tu eşti acel Jerome Angust de pe aeroport, ascultând grozăviile unui anume Textor Texel.
Autoarea merge direct la inima romanului, şi anume dialogul (atât interior cât şi exterior, deşi totul în cazul de faţă este relativ) pe care îl stăpâneşte foarte bine, frazele curgând rapid, ca un şuvoi. Decorul şi vânzoleala din aeroport sunt lăsate spre deducerea cititorului, ceea ce mi-a plăcut mult, pe toată durata lecturii având în urechi zgomotul de aglomeraţie şi paşii grăbiţi, fără ca autoarea să dedice un pasaj descrierii împrejurului.
Amélie Nothomb arată în acest roman o afinitate pentru părţile negre, refulate ale omului, cărora le oferă circumstanţe atenunate, pe care le îmbracă în argumente solide, menite să scuze ceea ce, în fapt, s-ar putea numi bolnav. Dar această noţiune de bolnav, dezvoltă în rândurile autoarei o cu totul altă faţă, o cu totul altă conotaţie. Una care clatină din temelie ceea ce ştiam noi despre om. Te simţi la un moment dat singur, fără zidurile morale pe care le ştiai construite, şi te întrebi: ce e cu tine acolo? ce e cu acea lume pe care nu o recunoşti? Este o carte în care autoarea dovedeşte deja o abilitate în a dezvolta personajele din cuvinte puţine, de a le da un contur bolduit din doar câteva  amintiri sau dorinţe spuse cu voce tare.
Te poţi clătina citind cartea, dar plusul vine din răcoarea ce se ridică dintre rânduri, din faptul că nu cade în partea patetică (atât de apropiată, atât de la îndemână), optând doar pentru postul de observator (care poate trece drept subiectiv).
Am văzut o posibilă ecranizare a cărţii în timp ce o citeam, şi mi s-ar părea o realizare dacă firul şi structura cărţii s-ar păstra neatinse, intacte şi naturale. Fără înflorituri.