poem

zilele astea am sufletul des
ca o bucată de lemn
şi mă simt de parcă cineva îmi schimbă ţiglele trupului
cu nişte oglinzi mari

am mers mult
m-am tocit până la umeri
sunt ca o linie de orizont
pe care se văd fete morgane rotindu-se odată cu limbile ceasului

nimeni nu bate la uşa mea
toţi o mângâie
fiecare om are nişte arcuri în trup
pentru a tresări când ciocăne cineva
pe ale mele le folosesc pentru a mă putea ridica şi
a te vizita în timp ce dorm în patul meu

simt că dacă vreau să îţi zic ceva
trebuie să zic primului om ce îmi iese în cale
el să zică la următorul
următorul la cel de lângă el şi tot aşa până când
într-un târziu vorbele mele vor ajunge
bătrâne la tine

ar mai fi varianta unui porumbel călător
sau a unui avion care să intre în inima ta
cu viteza unui cuvânt

probabil că atunci
mi-ai răspunde printr-un cutremur de pământ
ce l-aş simţi doar eu

ştiu că
dacă ies în oraş acum
/desigur prin crăpături de mână cu lumina/
l-aş pârjoli întocmai ca barbarii din istorie

aşa că trag perdelele
strivesc becul între pleoape
îmi desfac pieptul pentru a proiecta în mijlocul camerei
un film cu tine tranformându-te în tine
şi
pentru că timpul trece
vecinii vor începe să îşi dărâme pereţii
pentru a face din casele lor un loc mare
să le dea senzaţia de olimp să nu se mai lovească
ei nu ştiu că sângele ce curge în urma loviturilor
seamănă cu un şir de firimituri dacă îl vezi din postură de înger

prezenţa ta începe să se simtă aşa
ca o capcană pentru animalele din mine
sau
ca o dimineaţă după trei zile de noapte

restul se poate împacheta şi pune în valize