cine se dă în leagăn noaptea şi nu îmi lasă citostaticele să se joace de-a dumnezeu?

îndrept coloana vertebrală până trosneşte cu o octavă mai mult decât soarele

a fost o explozie spumantă

locuiam ca o iarbă pe pământ
în acel oraş care trăia
în culori de bere

oamenii
stăteau pe ciuci şi ploua
/plouă de când am murit eu/
se auzea o voce ridicându-se din bălţi
oamenii îşi făceau repede cruce
pe tâmple şi pe măsele

iubiţii nu îşi făceau cruce
ei formau repede una
şi pleoapa se închidea peste ei
înghiţindu-i hulpav

eu plescăiam privind ce şi cum

aveam o brăţară
strânsă
era felul meu de a spune
/săru’ mâna/ sângelui
era felul meu de a fi singur

chiar îmi sărutam sângele
mă comportam cu el ca un veritabil credincios
în faţa zeului ra

/nu îmi este teamă/
aşa repetam

carnea era plină de ochi
mă gâdilau pe oase cu genele
nu puteam dormi ca de obicei
cu picioarele pe o burtă de câine

mi-am dat seama că
aveam nevoie de ceva precis
care să mă scarpine
între omoplat şi suflet

mă bătea gândul să dezgrop un mort
mă bătea cu biciul

simţeam cum îmi creşte
un fir de păr sau o nouă formaţiune muntoasă pe limbă
în acest timp mă chinuiam
să îmi pun plămânii pe cerul gurii
auzisem eu că aşa eşti mai aproape de cer şi alte lucruri din astea roz

apăruseră şi afişe
cu tine
când voiam să mă uit la ele
cineva mă lua de urechi
şi zbura cu mine
mult
mult
mult
durerea mă aştepta în urmă pe plantaţia mea de piramide

ajungeam în faţa unei icoane
unde zicea doar

/uite vezi!/

mult timp rămâneam orb
dacă îmi era foame
mâncam ce aveam prin amintiri

eram mânjit pe vene cu smoală din frunze
şi totul era bine

toamna visam
să pun o mână pe bec
şi cu celălalte două mii
să lopătez aerul din jur
poate te-aş fi găsit

cândva
roiau oameni cu nişte ferăstraie gigant
erau mai mari decât binele pe care îl face pasta de dinţi

în intersecţii treceau dimineaţa
soldaţi fără aripi
ultimul dintre ei trăgea o maşinărie grea legată de stern

pe urmă am aflat
săracul
era ceva cu el