sera de ficuşi de la etajul şapte

ţin minte şi acum că urcam
când am pus piciorul drept pe prima treaptă aveam vreo trei ani şi când am ajuns la etajul şapte trecusem bine de
treizeci pe drum mă surprindeam surprins de
mâzgălelile făcute pe pereţi pe varul proaspăt
erau nişte mâzgăleli făcute cu cheia am recunoscut printre omuleţii desenaţi acolo pe femeia de la etajul cinci cu ochelarii legaţi cu elastic pe poştaş pe fetiţa care dă din coadă ca o elice de elicopter pe dumnezeu o bilă din zuma

la unele etaje dădeam de un întuneric erect de îţi suflecai
pielea de pe degete şi ţi-le băgai în ochi de auzeai voci care îţi ziceau bună ziua şi apoi tropa tropa în jos de unde ai venit tu

când găseam câte un calendar lăsat invariabil la luna decembrie 1999 cu un peisaj de iarnă îngălbenit cu colţurile îndoite mă apropiam de el să văd în ce zi a căzut în acel an crăciunul ştiu că am eu nişte amintiri din vremea aia tocmai bune de împachetat şi pus sub un brad

liftul nu mergea dar pe sub uşa lui se vedea o lumină copiii ziceau că nea levantul care a căzut astă vară în hăul liftului s-a mutat definitiv acolo şi că este tot timpul acasă că este ospitalier ca îşi caută pe cineva care să stea cu el de aceea de atunci nu merge liftul şi copiii îi aruncă tot felul de ultima oară femeia de serviciu a scos de acolo napolitane roşii mere pachete de ţigări şi un făt dar s-a dovedit a fi doar o păpuşă

la un etaj sigur nu era nicio uşă şi când am povestit despre el nimeni nu m-a crezut era un etaj ca un hol imens alb peretele granulat de parcă s-ar fi dat cu sare pe el şi era o lumină ce cobora din tavan ca muribundul în faţa lui Iisus pentru vindecare scara de urcat era mult mai încolo a trebuit să merg ceva la un moment dat m-am şi târât am zărit nişte sticle de plastic goale şi am avut impresia că liniştea aceea se găsea în acele sticle

unele etaje le-am urcat chiar de mai multe ori ştiu că întâlneam câte o iubită căreia nu îi ziceam nimic mă făceam mic de tot şi treceam prin pieptul ei ea simţea atunci aşa ca o tresărire ca atunci când trece ăla pe lângă tine am făcut asta o dată de două ori de trei ori până când a trebuit să redevin stâncă şi să zic bună în hăul dureri provocat de întâlnirea cu mine atunci ea devenea ecou şi ce spuneam eu se întorcea la mine ca un porumbel la noe

la ghene nu erau uşi sau dacă erau erau transparente mă tenta să urc pe toboganul acela să mai scurtez din drum dar auzeam că veneau de acolo gălăgie uşi trântite agonizări am rezistat tentaţiei ori cât de lungi ar fi crescut unghiile ghenei

frunzele de ficuşi ca nişte palme de iubire m-au ademenit de la bun început aplecate ca şi când ar atârna de ele nişte fructe invizibile erau proaspăt şterse de praf stăteau pe scaune şi mese ca nişte faraoni priveau scările care veneau în valuri oamenii se opreau era pe acolo şi un izvor pentru că plecau întăriţi mi-am recunoscut mulţi vecini dar se făceau că nu mă văd era şi o oglindă acolo în care mă lăsam singur când plângeam când ţipam şi când uram în rest era foarte multă verdeaţă foarte mulţi ficuşi

ţin minte că de atunci oricât aş urca sunt înconjurat de ficuşi oamenii trec pe lângă mine cu câte o frunză de ficus ieşită din piept îmi zâmbesc şi mă simt bandajat poate de aceea nu vreau să mă opresc din urcat