Monica Trăistaru - amenință

Monica Trăistaru scrie poezii în care se observă imagini plastice, suprarealiste pe alocuri, dar un suprarealism apropiat mai mult de R. Magritte decât de S. Dali. M.T. nu problematizează viața în versurile sale ci o observă, modificând radical realitatea înconjurătoare, realcătuind-o după niște reguli interioare precise. Se lasă pradă asociațiilor libere, transpuse într-o reverie conștientă apoi puse pe hârtie.

«persona» amenință

coborâm deshidratați din reflexiile

tuturor chipurilor hidrofile

peștii ne sar din buzunare

și ne pun cuțitul în jurul glandelor salivare

ne naștem oglinzi

și nu știm unde să căutăm apa

gin tonic

număram în timp ce făceam dragoste
norii din scalpul meu
răstigniţi în pahare
de gin tonic

îmi plimbam fantomele
într-un cărucior fără copil
leganăndu-l după normele unui lung manual

de introducere în ştiinţă

acum alung scrumul de pe cuvertura de kitsch
aşa cum fantoma mă va alege în oglindă

adaptare

eram introspecția

unui plural neutru și subacvatic

deodată s-au deschis umbrelele

celor care ne ascultau la radio

nu ne-au spus-o dar erau deranjați

de emisia introspecției noastre

atunci am început cu branhiile împreunate la piept

să chemăm respirația unui dumnezeu-pește

așa cum pescărușii ne chemau pe noi

după o vreme niciunul nu mai tolera vreun pește

în vitrina răcită de suflul unui sărut întrerupt

continuăm să ne iubim

imaginându-ne că monedele prin care dumnezeul acvatic

ne schimbă oasele făcute ghem în plămâni

plutesc pe fluviul

în care nu demult scriam

 « eram introspecția »

panoptic

în sala de cinema ploua torențial

privesc ceara pe care o inhalați bucuroși

atârnați de  umbrele și pardesie

taxatoarea mă întreabă dacă mai vreau cola

în timp ce mâinile i se transformă în lumânări

genericul vă găsește doi câte doi

făcând schimb de  umbrele pardesie și lacrimi roșii

abandon

așa cum respirația nu e o dovadă irefutabilă

a faptului că ești în viață

așa aleg să te respir

nu mai am nimic de pierdut

și dacă una dintre morți

pe care cu naivitate o credeam întotdeauna ultima

îmi va observa absența

din metempsihoza scadentă

îi voi spune

« așa cum moartea aparentă nu e o dovadă irefutabilă

a faptului că ești prea aproape de încă un avatar

așa îmi aleg crucea pe care să nu scrie niciun nume

nu mai am nimic de oferit »

viața și moartea sunt dovezi irefutabile

ale iluzoriului lor

absentez din ambele

și mi-e bine

dușmanul ești tu

știi că nu poți scăpa de tine

în fiecare dimineață în care îți faci cuib într-un colț de coșmar

când sângele tău cu gust de căpșuni își face din lumină

un garou aplicat de o asistentă grăbită

și tu vrei un întuneric legat la ochi cu fâșii de artere

știi că nu poți scăpa de tine

atunci când o certitudine contondentă

e mai moale decât perna pe care tu și coșmarul

o împărțiți amical

când ești imunizat

nu te aștepta la șocuri anafilactice

tinerețe fără bătrânețe

mi-au spus ca și cum la școlile lor cu garduri până la cer
sălile de anatomia patologică a sufletului mi-ar fi purtat numele
ca și cum printre copacii cu rădăcini până în iad
pe care ei îi vedeau la fel ca și mine
eu îi desenam ezitantă
ei îi interpretau tăcuți și mirați de asemănări
ca și cum tinerețea mea ar fi fost un tubercul malign
« tu vei fi fericită prin argint »

și eu mă gândeam că linia solului
trebuie să fie un fel de convalescență

știam că puțin sub ea
cerul și infernurile se împrietenesc