Frângeri și răsfrângeri douămiiste

Frângeri și răsfrângeri douămiiste - o cronică la volumul /de-a bușilea prin aer/ semnată de Monica Grosu, apărută în Luceafărul nr. 11-2014

Douămiismul a depășit momentul exploziv tipic oricărei generații în faza debutului, detașându-se încet-încet de acele insurecții și violențe căutate în limbaj și imagine. Acum elanul generaționist s-a mai diluat în favoarea individualităților. Scriitori, cu nume mai mult sau mai puțin sonore, impun prin discursuri lirice originale, debarasate parțial de minimalismul, visceralitatea și derizoriul mizerabilist. De fapt, încep să se contureze voci distincte, chiar dacă afiliate cronologic generației douămiiste. Tipicitatea se răsfrânge în individualitate, la fel cum în acest careu al interiorităților creatoare transpar formule și tehnici lirice de sorginte diferită.

În acest decor douămiist, Ștefan Ciobanu deplasează heterotopic accentul spre o intimitate „psihologizată” și o imagistică suprarealistă, manifestate la nivelul expresiei printr-o totală libertate creatoare. Apetitul pentru metaforă, neconform cu tendințele generației, precum și delicatețea viziunii i-au fost, de-a lungul timpului, remarcate și recompensate cu importante premii literare. De asemenea, colaborările la reviste prestigioase (Viața Românească, Vatra, Convorbiri literare, Luceafărul) și volumele de poezie publicate îi asigură o anume vizibilitate. 

de-a bușilea prin aer (Tracus Arte, 2013) este a treia sa carte de poezie după aliona (2007) și Convoi de tăcere (2009), a treia carte ce propune o poezie eliberată de reguli, o poezie a notației și a stării. Chiar dacă sensul e uneori bine ticluit (ascuns) în secvențe disparate, sacadate de vocea grăbită a amintirilor, curgând în pasta simțirilor difuze, a durerilor incerte, totuși el se reflectă în atmosferă, în sunetul „clapelor de pian”, în placa pick-up-ului ce se rotește în gol, în dinamismul poveștilor inventate și „dorul de mesteceni”. După cum lesne se poate vedea, poezia lui Ștefan Ciobanu își captează cititorul în filigranul propriilor percepții, diafane, vii, spontane, reordonând cotidianul efemer în jurul sinelui sensibil, întristat, visător și îngrijorat.

În mijlocul orașului, singurătatea reverberează în tremur delirant, în aglomerări de imagini și obiecte: „centrul orașului este tot un deșert/ numai că firele de nisip au forme de oameni// mă plimb noaptea pe străzi/ nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo/ arătat de bățul lung/ iese din oasele mele răvășind foile crainicului// [...] tremur/ plouă cu ace în fiecare colț din carne/ sunt gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar/ de pungile goale/ și alte inimi neînțelese” (starea de a fi).

Discursul liric al lui Ștefan Ciobanu funcționează la dimensiuni diferite, reunind fulgurante imagini ale zilei și mizând pe suprapuneri ori surpări de sens. Zgomotul asurzitor din spațiul urban favorizează fantezii suprarealiste, superstilizate și senzația de plutire haotică, inserată și în titlu: „pe masă/ pâinea ruptă susținută de firimituri se întărește/ așa ceva nu o să vezi niciodată la televizor// picură apă și la tine și la vecini/ o pădure de chiuvete nereparate te înconjoară/ auzul sensibil de bebeluș/ se trezește la orice rotire în somn a realității// luminile străzii stropesc camera/ se preling forme geometrice/ mângâieri de care de ce să nu fim sinceri −/ îți e dor// clipești atunci când năpădesc amintirile/ apa se evaporă din pahar/ oasele carnea iau foc peste zi asta se va traduce/ în ochii jumătate albi jumătate roșii// în orice mort bate o inimă/ vântul cu umărul lui de noapte/ lovește geamul/ toate lucrurile se reașază/ se aud firimiturile cum mișcă pâinea” (când fac pluta prin cameră).

Alte versuri dezvoltă un imaginar stihial, grotesc și tenebros, ca în scenariile suprarealiste (poeziile zdrențuim, sau, cerul interzis ș.a.), căci întreg universul suferă schimbări sub optica poetului. Iar la nivelul limbajului se remarcă expresivitatea, evidentă, atacând câmpuri semantice variate și îndrăznețe sau contururi diafane: „am ajuns foarte târziu acasă/ te-am găsit dormind ghemuit/ țineai luna în brațe// am venit în bucătărie/ port și eu magneți pe suflet ca un frigider” (înconjurați de roți) sau „noaptea ne privea prin copiii străzii cu palmele lipite de geamuri” (geografie cu fructe și legume) sau „miile de cabluri se pierdeau în zare/ formau o burtă sub greutatea tălpilor/ picăturile de sânge atârnau ca niște mere” (drum bun domnule nimeni).

Poezia lui Ștefan Ciobanu uzitează în aceeași măsură ironia: „oamenii au dorințe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă// în mediul acela/ unde sunetul se mișcă autist” (omul este om și-n crucea goală), dilatând subiectiv imaginea realului sau înclinând alteori textul spre axa metafizicului, a meditației filozofice, fără a eluda vreo secundă poeticul: „până dimineață este o viață de om” (pelerinaj prin căderi) sau „sunt o frunză care bea ceai într-o lume unde/ nici măcar uraganul nu contează” (pe spatele cărților de joc câtă liniște). În această direcție interpretăm și motourile ce însoțesc cele patru grupaje lirice.

Ștefan Ciobanu scrie o poezie frumoasă, o poezie de atmosferă, în care prind culoare și sunet ecourile realității exterioare, reverberate în interioritatea de gând și simțire a poetului. Prin urmare, vorbim de noi sensibilități douămiiste.