joi, 15 ianuarie 2015

Azi, 15 ianuarie, se serveşte „limbă de lemn”

Colaboratorul blog-ului, Alexandru Turcu, ne propune un articol dedicat zilei de 15 ianuarie. Să îl citiţi cu lumină.

AVERTISMENT

                Textul de mai jos a fost scris cu un an în urmă. Cu patima firească a celui de astăzi, dar mai mic cu un an. Astăzi privesc lucrurile mai detaşat dar aleg să fiu de acord cu mine, cel de-acum un an, în cîteva puncte esenţiale.
                Citindu-l cîtorva persoane, am observat că textul poate irita anumite spirite şi cineva, care nu a înţeles bine ce-am scris, m-a întrebat: Dar ce ai cu el, de ce îţi baţi joc de el?
               Aşa că, riscînd chiar să stric surpriza, dau notă aici că textul se referă la anumite persoane,  grupuri, la o anume percepţie înrădăcinată în mentalitatea main-stream a acestei ţări privitoare la opera literară, jurnalistică, filosofică etc. a unui om excepţional. Nici o clipă, gîndul meu nu a voit să întineze cu ceva memoria acestui om. În fond, nu este decît o invitaţie – pe alocuri, recunosc, violentă – de a-l citi sincer, de a-l trece prin noi înşine. Şi mai puţin să-l lăudăm aiurea, fără să-l cunoaştem. Sau să-l ponegrim. Amîndouă sînt jigniri profunde şi lipsite de orice rost,  la adresa sa.
        Pentru a marca, în serios, ziua de naştere a lui M. Eminescu, am adăugat un text din proiectatele mele „Fişe de folklor” despre culegerile de literatură populare ale acestuia. Tot o invitaţie la cunoaşterea reală şi directă a operei eminesciene.

Alexandru Turcu, 15 ianuarie 2015


                Ai dat-o-n bară, Guliţă! Cum, nu ştii de ce? Nu te-a pus învăţătoarea să compui ceva cu ocaziunea zilei de 15 ianuarie? Mai întîi, nu-i aşa că habar n-ai avut ce zi e? Ai căutat pe internet şi ai găsit încoronarea Elisabetei I a Angliei, lansarea Soyuzului 5,    că s-au născut Moliere şi Eminescu. Pftiu! Şi la ce să faci referire, oare, din toate astea?
 Hai să zicem, atunci, că ţi-a zis „mamiţa”:
-   Cum, puiule, nu ştii că pe 15 ianuarie s-a născut „luceafărul poeziei româneşti”, „poetul nostru naţional”, autor a căruia operă străbate toate veacurile „într-o perpetuă actualitate”?
                Vei fi strîmbat din nas ascultînd ciudatele vorbe ale mamiţei, şi-ăi fi trecut din nou pe la calculator. Ai găsit un referat, l-ai imprimat şi a doua zi, pe cinşpe, te-ai dus la şcoală.
                La şcoală (grup şcolar, cu primară, gimnaziu şi liceu), serbare. Serbare mare. De la intrare te-ntîmpină textul: 15 ianuarie - Luceafărul poeziei româneşti...
                Copii îngrămădiţi să asiste la spectacol, copii care au învăţat pe de rost poezii de Eminescu, învăţători, profesori şi panglici multe.
                Din discursul directorului, se disting numai: „luceafărul poeziei româneşti”, „poetul nepereche”, „valoare absolută în context european şi universal”, „ipostază unică a spiritului românesc”, „limba română ridicată la culmile expresivităţii”, „concepţie adînc ţărănească”...
                Oh, biet Guliţă, cît te mai foieşti şi cum ţi-arăţi tu nerăbdarea! Dar stai aşa, oare cum vine asta? „luceafăr nepereche şi naţional, valoare absolută şi concepţie adînc ţărănească”?
                Parcă mai auziseşi de-un ipochimen gras, mare şi urîcios, că i se spunea „Ceahlău al literaturii” sau „Ştefan cel Mare al literaturii romîne”, vorbe care te fac să regreţi că nu ai citit nici o poezie de Ştefan cel Mare. Ce ţi-i şi cu lăudătorii nedăruiţi cu-acel organ care separă idioţenile mărunte de laudele cuminţi.
                Intră în scenă un coleg de-a tău care începe să trîmbiţe pe nas, ca o muscă prinsă-ntre geamuri[1]:
De din vale de Rovine/Grăim doamnă către tine...
                O fetiţă apare, ducîndu-şi mîinile strînse la piept: „O, ieşti f’umo’ cu’numa’vis/U’ demo’ se arată”.
                Un dobitoc şopteşte amicilor: „Cobori în jos luceafăr blînd/ Alunecînd pe-o sfoară/ Dă-te cu c...de pămînt,/ Să vezi ce-o să te doară”...
                Cîţiva colegi mai mari, mai evoluaţi, apar pe scenă şi „recită” cu mult tact un schimb epistolar între Eminescu şi Veronica Micle, împopoţonaţi ca de epocă, însă cu afectarea celui pus cu forţa să facă un anume lucru:
- Oh, Eminul mieu iubit! – Oh, Veronă!
                Iar tu, Guliţă, nu pricepi nimic. Nu poţi să concepi că un autor atît de mare, un „poet nepereche” să fie comparat cu un amărît de luceafăr – un planet modest[2], de altfel. Atunci cine este, bunăoară, „mercurul poeziei româneşti”? Şi-apoi să i se mai cetească şi corespondenţa intimă-n public...
                Şi te-ai scandalizat, dar plin de întrebări, ai încercat să adresezi cîteva celor care aplaudau frenetic, cu mîndrie în priviri:
                - Ce are atît de deosebit acest om? I se fac serbări, i se dezvelesc busturi (tata mi l-a arătat la Ateneu şi mi-a zis: Ăsta e Eminescu! Iar eu m-am crucit cînd am văzut că e pe jumătate gol şi unde pui că avea o ditai palma, mai mare decît ar fi fost firesc. Atunci tata mi-a zis: Bă, c-a s-arate că scria mult!), i se recită poezii, i se scriu altele...
                Cel întrebat s-a uitat urît întîi, apoi s-a întors către spectacol.
                Atunci te-ai dus la învăţătoare şi, cu un aer mirat, ai întrebat:
                - De ce e „nepereche”?
                - Pentru că e nepereche! Altul n-a mai fost ca el!
                - Asta înţeleg şi eu, doamnă, totuşi...de ce e nepereche? Ce are el şi n-are Macedonski?
                - Puiule, nu se compară.
                - Adică cum?
                - Nu seamănă.
                - Păi, atunci de ce nu e şi Macedonski nepereche?
                - Pentru că nu e... Nu vezi că am treabă? Hai, pune şi tu mîna şi aruncă cu confetti!
                Pe scenă acum se „juca” un fragment din Scrisoarea a III-a. Un copil se prefăcea că e şchiop, bătrîn şi cocîrjat şi un altul, cu o voce stridentă se răstea la el, însă nu folosindu-se de vreun artificiu actoricesc ci cadenţat, frumos, cu rime punctate...
                Profesorii şi învăţătorii aplaudau mulţumiţi.
                Cîţiva ştrengari şuşoteau: „Tu eşti Mircea? La care celălalt răspunea: „Nu”           
                Guliţă, aveai curiozităţi şi nimeni nu se îmbrîncea să ţi le stîmpere.
                La sfîrşit, o fată de liceu, îmbrăcată frumos, de gală, cu un picioruş golaş a ieşit de după cortină şi a început să recite cu patos în microfon:
                - Eminescu n-a existat... A existat numai o ţaaară...
                Te-a cam apucat greaţa, nu, Guliţă? Aşa o prostie să fie spusă de uşernica ta colegă?
                Ai plecat nedumerit.
                Un profesor de liceu ţinea conferinţă pe hol:
                - Publicistica, domnule, publicistica!
                Un altul spunea că din tot ceea ce a scris Eminescu ar trebui să rămîie numai „Oda (în metru antic)”. Altul, cam roşcovan, urla că publicistica lui Eminescu este „xenofoabă”, că produce „ură de rasă” şi că e „antisemită” şi „proto-nazistă”... Adică cum să-nveţe aşa ceva copchii?
                Un profesor: Eminescu ăsta e depăşit, Cartărăscu e acum... Patapievici spunea...
                Acum chiar că nu mai înţelegeai nimic. De la „poetul nepereche” la cel bun numai prin gazetărie, de la ditamai luceafărărul polivalent la poetul unei singure poezii.
                Toate astea ar fi trebuit să te facă să cauţi să-l citeşti.

                Însă, nu-i aşa că n-ai timp? Nu-i aşa că nu te interesează? Nu-i aşa că e mai uşor să iei de-a gata balivernele altora şi să le multiplici la nesfîrşit? Să le-audă toţi, să le citească toţi! Poate, chiar să te extaziezi la ideea de „poet” fără a cunoaşte un rînd în plus faţă de ceea ce-ţi dă trecerea prin şcoală.
                Să nu mai rămînă din Eminescu – studentul cunoscător al atîtor discipline, din mintea organizată care a statornicit, pentru o vreme, un limbaj poetic ce ne lipsea, un vocabular necesar (în mare parte uitat astăzi), un ritm, o direcţie naţională,  un stil jurnalistic -  decît: „luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche, poetul naţional, cel mai mare poet, valoare absolută etc.”
                Cuvintele astea, în fond, nu înseamnă nimic şi consună cu odele scrise-n „limba de lemn” , operă a unor eunuci de care tare-aş pofti să scăpăm.
                 
               
15 ianuarie 2014

                La finele acestui articol, ca o addenda, doresc să ofer cititorilor ocazia să cunoască un compartiment aparte din opera lui Eminescu, acela al culegerilor folklorice, domeniu în care a excelat, oferind adevărate surprize cercetătorilor manuscriselor sale.
               
FOLKLOR CULES DE M. EMINESCU

            Un loc important în opera lui Eminescu îl ocupă culegerile de folklor efectuate de acesta fie direct, fie prin intermediari. Multe din versurile „deocheate” tipărite ca atare sau postate pe internet pentru a contribui, chipurile, la crearea imaginii unui om „obişnuit” sau a unui obsedat – fac parte, în fapt, din folklor (cele mai multe din cel urban). Eminescu, prin urmare, le-a auzit la vreun ţigan lăutar şi le-a notat spre a nu le uita, aşa cum facem şi noi astăzi cu textele unor melodii.
            Că această parte a operei lui Eminescu este de o importanţă maximă se poate vedea şi din  editările manuscriselor: Ilarie Chendi, tipărind primul volum de opere eminesciene, la început de secol XX, se oprea întîi la poezia culeasă sau scrisă în manieră populară şi la basme; Perpessiciuss a aşezat folklorul cules imediat după creaţia originală, iar Murăraşu –mai îngrijit decît Perpessiciuss a redat inclusiv forma manuscriselor, în cele două ediţii ale sale.

            Din spicuirile date mai jos se va putea observa că Eminescu a fost printre primii culegători de literatură populară  care au înţeles că folklorul se reproduce fără literaturizări nedorite, contaminări şi alte procedee la modă în epocă. Pentru a aprecia just importanţa culegerii, pentru cititorul mai puţin avizat, specificăm că la vremea respectivă această disciplină era abia la al doilea val de culegători.
            Culegerile de folklor, debutînd cu volumul lui Vasile Alecsandri, urmate, în Transilvania de culegerile lui Atanasie Marian Marienescu, Pop Reteganul etc. se îngrijeau prea puţin de forma originală în care au circulat bucăţile reproduse, combinîndu-se mai multe variante, unificîndu-se forme şi căutîndu-se o ipotetică formă primară, în care, nu arare ori, apăreau pînă şi zeii şi eroii mitologiei eline. Aceste apropieri, făcute în spiritul teoriei mitologizante (a fraţilor Grimm), serveau anumitor teze susţinute în secolul al XIX-lea de primii noştri teoreticieni, culminînd la început de veac al XX-lea cu nu mai puţin celebra Dacie Preistorică a lui N. Densusianu.
            De aceea, culegerea lui M. Eminescu, plasîndu-se la pol opus, ar fi putut constitui, dacă ar fi fost mai devreme tipărită, un model de lucru, demn de urmat. Abia în 1888 va apărea culegerea lui M. Canianu, prima dialectologică în adevăratul sens al cuvîntului. Va trebui însă să mai treacă o vreme pînă cu şcolile lui Ovid Densusianu sau D. Gusti să pună bazele, definitiv, normelor teoretice şi practice, de culegere a folklorului.
             
I
Cîntecul melcului

Culbeci, ca să creşti

Scoate coarne boiereşti
Şi te du încet pe cale
Pîn’ la Dunărea la vale,
Fie apa bună, rea
Tot să bei din Dunărea.


II

Pentru mîndra care-mi place

Cinci zile la domni aş face,
Pentru cei ce mi-i urîtă
Fac una şi-mi pare multă.
Pentru mîndra mea cei fată
Durmi-o-aş nopatea pe vatră
Cu capu pe-o cărămidă,
Las-o dracului dobîndă...


III

Vecine, dragă vecine

Nu lăsa
Nevasta ta
Să spele cămeşi la vale
Că-i prea altă la picioare;
Căci cîndu-i văd piciorul gol,
Stau în loc să mă omor.


IV

Are popa două fete,
Fetele popii fete
Amîndouă au să fete.
Una fată la Crăciun
Cînd îi laptele mai bun;
Alta fată la Ispas
Cînd îi laptele mai gras.


V

Frunzuliţa macului

Colo-n culmea dealului
LA tulpina brazilor
Pe drumul tîlharilor,
Văd, cînd ochii îmi ridic,
O nevastă cu prunc mic,
Cu prunc mic nebotezat,
Părăsită de bărbat.
Şi cum plînge, cum suspină
Frunza codrului o-ngînă:
„Ardă-l focul blăstămat
Cum s-a dus şi m-a lăsat,
Ardă-l focul ticălos,
Cum mi-a fost necredincios.
Bată-l mila de la mine
Cînd i-a fi-n lume mai bine;
Bată-l lacrimele mele,
Bată-l gîndurile grele.”
Şi-apoi ia copilu-n braţe
Cu lacrimi fierbinţi pe faţă
Şi îi zice-ncetişor:
„Nani, nani puişor,
Că mama îţi va găti
Colibuţă de nuiele
Pătuleţ de floricele,
Şi cînd vîntul va bori
Dulce mi te-a adormi;
Şi cînd vîntul va sufla
Iarăşi te va deştepta,
În temeiul codrului
Pe drumul tîlharului.


VI

PROVERBE, ZICĂTORI, ASEMĂNĂRI
(fiind în majoritatea lor transcrise din manuscriptul lui Iordache Golescu, am dat numai cîteva mostre, nefiind toate de sorginte populară)

1.      Ai înghiţit un ac, ai să scoţi un fier de plug.

2. A murit înghesuit la pomană.
3. Ia din c[ur] şi bagă-n gură şi păzea să nu te spurci.
4. Vremea vinde paiele şi nevoia le cumpără.
5. Omul face banii şi banii pe om
6. Ia-l de pe mine că-l omor!
7. Ia-te după muscă, că te duce la c[ăca]t.
8. Amestică vorba ca făcăleţul mămăliga
9. Aleargă ca la un mort cei săraci
10. Ca o corcofeală amestecată


VII
CIMILITURI

Bîtă măzărată

În pod aruncată
(Porumb)


Am o haită

Şi toată ziua latră vara toată
(Meliţa)


Dur în sus, dur în jos,

Vine noaptea burduhos
(Furca şi fusu)


Am o iconiţă roşî,

Şăde lichitî în perete,
Nimi n-o ştii, numa eu
Şi Dumnezeu

(Inima)


TEXTE reproduse după: M.Eminescu – Literatură populară, ediţie îngrijită şi prefaţă de D. Murăraşu, Tabel cronologic de Ion Creţu, Minerva, Bucureşti, 1979 (BPT) vol. I – II
Altă ediţie:
M. Eminescu – Opere alese III, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessiciuss, Literatură populară, ediţia a II-a, Minerva, Bucureşti 1973





[1] Expresia asta a folosit-o Nichifor Crainic în Memorii. Mi-a plăcut, aşa că am împrumutat-o. Mulţam!
[2] Ceea ce numim Luceafăr este, în cărţile de astronomie, planeta Venus.

0 buşeli:

Trimiteți un comentariu

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!