Note despre spiritism

Alexandru Turcu ne propune astăzi un interesant studiu despre spiritism.

I

            Moartea nu este sfîrşitul

                Un văduv, îndurerat de recenta pierdere a unei persoane foarte dragi, face orice numai pentru o clipă pe care să şi-o petreacă împreună cu soţia dispărută. Citeşte, află că există totuşi o posibilitate, se instruieşte singur sau apelează la prieteni şi iată-l condus către camera întunecată, în care se va produce evenimentul dorit. Trebuie să avem în vedere reala durere a pierderii, zdruncinarea psihică la care este adus cel rămas în viaţă şi dorinţa colosală de a se petrece aparent-imposibilul. În camera întunecată se va afla împreună cu oameni cunoscuţi, prieteni sau apropiaţi ai defunctei, care empatitează cu el, sau pur şi simplu cu un grup de persoane necunoscute sau, în unele  cazuri, faţă în faţă numai cu mediul.

            Cu cîteva zile înainte de şedinţă i s-a recomandat o purificare, necesară unei astfel de întruniri. Trebuie să se cureţe de păcate, să postească şi să se roage, pentru a fi demn de primirea unui mesaj nemaipomenit. E de prisos să zăbovim asupra încordării psihice la care trebuie să apeleze pentru acest eveniment, chiar involuntar, sau respectul cu care trebuie să se apropie de cercul condus de mediu. În încăpere, în spatele mediului, se află o cortină neagră,  din două bucăţi, care ascunde “laboratorul” acestuia. Dinaintea sa stă cel mai cunoscut accesoriu: gheridonul sau masa rotundă, cu unul sau cu trei picioare. Asistenţii se aşează în jurul mesei şi îşi cuprind mîinile pentru a crea fluxul de putere care să faciliteze apariţiunea. Uneori luminile sînt stinse de tot sau sînt lăsate să ardă cîteva lumînări prin odaie, pentru a crea atmosfera propice.  Se spune “Tatăl nostru” sau oricare altă formulă de invocarea spiritelor şi, după cîteva momente, mediul cade în transă.

           

De aci încolo, fiecare apariţiune depinde de mediu: uneori spiritul alege să vorbească prin mediu, alteori mediul va apela la scrierea-automată, sub dicteu, altă dată se apelează la ciocănituri (una pentru da, două pentru nu; se rosteşte alfabetul şi spiritul bate în dreptul literei, formîndu-se astfel cuvinte şi propoziţii), sau se apelează la placa oui-ja (o tabletă pe care sînt marcate în stînga şi dreapta Nu şi Da şi dedesupt, alfabetul. Asistenţii se folosesc de un pahar sau de un indicator special peste care îşi aşează vîrfurile degetelor lăsîndu-l să fie condus de spirit în dreptul fiecărui simbol) sau, în  cazuri deosebite, spiritul se va materializa dinaintea asistenţei. Cel îndurerat îşi va recunoaşte fiinţa dispărută, fie prin cuvinte, fie prin forma pe care şi-o va alege spiritul, la apariţie. La final, se mulţumeşte spiritului că a apărut, se rosteşte o formulă la rămas-bun,  se aprind luminile şi un om cu totul nou iese din camera destinată experimentelor: un om optimist, încrezător şi, de ce nu, fericit.

            Dacă i s-ar spune, după cîtva timp, că tot ceea ce a văzut la acea şedinţă nu a fost decît o fraudă, ar fi în stare să  nege pînă la moarte acest lucru, oricît de grosolană ar fi fost regisarea. Ceea ce a văzut este adevărat în cele mai mici detalii. Veţi spune, poate, că precumpăneşte nivelul intelectual al celui implicat, că dacă vorbim de un om simplu, desigur, acesta este mai uşor de sugestionat să creadă în cele mai ieftine trucuri. Nu este aşa. Oameni de ştiinţă, din cei mai cunoscuţi,  au trecut pragurile cabinetelor de spiritism, rămînînd, pînă la moarte, ferm convinşi în realitatea celor văzute şi simţite acolo. Şi vorbim despre matematicieni, fizicieni, oameni raţionali în meseria lor,  admiţînd că oamenii de litere, actorii, muzicienii, artiştii în genere, sînt mai uşor de impresionat. Însă din rîndul unor artişti au răsărit şi cei mai virulenţi combatanţi ai acestei pseudo-ştiinţe: iluzioniştii, din simplul motiv că aceştia operează cu aceleaşi instrumente şi trucuri, care nu odată, au fost coborîte de pe scenă direct în cabinetele spiritiste.

            Guénon, începîndu-şi cruciada împotriva sectelor religioase, spunea, într-unul din articolele sale, că cea mai simplă metodă de desfiinţare a unei aberaţii este aceea de a prezenta în alb, fără părtiniri de nici un fel, istoria naşterii şi a dezvoltării acesteia. Încercăm să-i aplicăm parţial metoda, amintind cu această ocazie, poziţia spiritişilor în ceea ce priveşte încadrarea ocupaţiunii lor. Spiritismul este religie sau ştiinţă?

Ce este spiritismul?

            Spiritismul modern îşi începe aventura în istorie, folosindu-se întîi de caracteristici religioase. La început, poate fi comparat cu o mişcare de această natură, întrucît apelează la revelaţie. Aşa cum mozaismul, creştinismul şi islamul sînt religii revelate (revelaţia stă şi la baza unor secte religioase, cum este cea a mormonilor, de exemplu), aşa şi primele scrieri sub formă de catechism ale lui Allan Kardec, teoreticianul mişcării, sînt adeverite prin influenţa directă a unor spirite care îi împărtăşesc acestuia baza teoretică a acestei credinţe. Spiritismul încetează să mai fie religie în momentul în care se caută dovezi ştiinţifice în sprijinul acestuia, prin experiment. O religie se bazează pe credinţă. În cazul spiritismului, credinţa nu mai este de ajuns şi tocmai baza experimentală îl face să aspire la titlul de ştiinţă şi o diferenţiază net de promisiunea creştină, impunînd garanţia spiritistă: Moartea nu este sfîrşitul şi o putem dovedi aici şi acum. Aceasta este şi explicaţia unui atît de mare număr de adepţi adunaţi într-un timp extrem de scurt. În secolul al XIX-lea, secol în care a izbucnit mişcarea spiritistă modernă, mondenul asista la cel mai deosebit spectacol a revelării unei noi ştiinţe, care făcea, de la o zi la alta, progrese uluitoare, primind şi girul unor oameni de ştiinţă notorii. Şi acest secol s-a folosit de toate invenţiile recent descoperite pentru a fundamenta şi pentru a hrăni această nouă disciplină, la  care părea că lucrează în comun, un număr extrem de mare de oameni, din toate colţurile lumii.

            Şi totuşi, spiritismul modern s-a teoretizat pe baza unor credinţe şi superstiţii mult mai vechi. La bază, are credinţa în metempsihoză pe care o adaptează cerinţelor moderne: spiritul nu se mai re-încarnează în te miri ce fiinţă sau plantă – un spirit uman într-o cîrtiţă, de pildă – ci evoluează mereu în forme superioare de viaţă. Spiritismul modern se foloseşte de premoniţii şi de mesajele transmise prin vis, atestate de cea mai veche scriere beletristică cunoscută a lumii, Poemul lui Ghilgameş.  Se bazează pe oracole şi alte mijloace divinatorii care au servit templetor pythice din Elada (chiar şi pe trucurile acestora), iar consultarea morţilor nu era nici ea o noutate, ea apărînd la babilonieni şi chiar la evrei, sub diverse forme de interdicţie (în pasajele în care se interzice practicarea necromanţiei sau în episodul în care regele Saul cheamă, prin mijlocirea unei vrăjitoare, sufletul lui Samuel). La greci, în Odisseya homerică, protagonistul coboară în Infern pentru a-l consulta pe profetul Tiressyas.

            Admiţînd existenţa spiritelor – un creştin nu ar putea-o nega – şi folosindu-ne chiar de teoria spiritistă, revizuire a celei reîncarnaţioniste, nu putem să nu semnalăm contradicţiile peste care se trece prea lejer cu vederea. Dacă spiritul, după moartea corporală, se retrage într-o sferă universal-spirituală pentru a putea renaşte, fie şi într-o formă mult evoluată faţă de cea anterioară, atunci cum putem, oricînd, avea contact cu spirite plecate din viaţa terestră acum multe sute de ani, uneori mii? Cum se face că acel spirit păstrează aceleaşi caracteristici terestre, pe care de altminteri ar trebui să le uite imediat după desprinderea de trup, acesta fiind „cartea de identitate actuală” a sufletului?

            Prin urmare, pentru a accepta teoria spiritistă, trebuie să respingem în mod categoric melanjul cu reîncarnarea  - dacă spiritul este re-încarnat, ar fi imposibil să se mai „plimbe” după bunul plac sau ori de cîte ori este chemat de medii; Trebuie să admitem, de asemenea, ideea că spiritul păstrează toate caracteristicile date de trupul omenesc (nume, caracter, reminescenţe etc.)  de-a lungul unei singure şi unice vieţi şi că toate sufletele  stau depozitate într-un loc din care se prezintă „la apel”.

            Ar fi totul cu mult mai interesant, dacă apariţiile sau mesajele transmise prin medii ar avea o însemnătate colosală pentru omenire. În schimb, deşi venirea lor trebuie să fie o încordare forţelor  „paranormale”, mesajele  lor se rezumă la mese învîrtite, la mobilier aruncat prin cameră, la „materializări ectoplasmatice”, sau chiar la comunicări în scris sau prin viu grai, cu totul banale, triviale. În scurta expunere de mai jos, vom întîlni şi cazul hilar în care spiritul flirtează cu unii dintre asistenţi, ba chiar îi invită la mici experienţe erotice.

            Moartea nu înseamnă sfîrşitul. Acest lucru stă la baza credinţelor religioase, iar sondarea vieţii de dincolo a fost, de-a lungul trecătoarelor epoci, poate cea mai arzătoare dorinţă a omului. Folklorul şi literaturile vechi atestă preocuparea omului în această direcţie, precum şi o serie de credinţe, mai mult sau mai puţin orthodoxe, prin intermediul cărora se puteau obţine vizite ale defuncţilor, sfaturi, avertismente, profeţii sau pur şi simplu, credinţe care prin practica lor, ajutau la îmbunarea spiritelor.

            Ideea de mediu a apărut cîndva prin secolul al XVI-lea şi i se datorează lui John Dee, iar metoda de scriere-automată, lui Swendenborg, în secolul al XVIII-lea, însă adevărata izbucnire a acestui fenomen, s-a produs abia înspre jumătatea celui de-al XIX-lea veac, în America.

Surorile Fox îşi descoperă abilităţile

            În 1848, se mută în cătunul Hydesville – astăzi parte a New-Yorkului – familia Fox, într-o casă care deja era socotită ca fiind lăcaşul în care se oploşiseră cîteva fantome. Cele două fete mai mici, Kate şi Margaret, de 12, respectiv 15 ani, îşi anunţă părinţii că au descoperit o metodă prin care este posibil să comunice cu spiritul unui anume Mr. Splitfoot (una din denumirile eufemistice ale diavolului, în folklor) , prin ciocănituri: O lovitură pentru da, două pentru nu  şi prin  metoda alfabetică.  Este de prisos să insistăm asupra vîlvei stîrnite în localitate cu acea ocazie. Succesul pe plan local i-a făcut pe cei din familia Fox să înţeleagă repede cu ce au de-a face. Cu ocazia unică de a cîştiga ceva de pe urma talentelor cu care fuseseră dăruite fetele. Şi astfel au început anii de turneu în care, dezvoltîndu-şi tot mai mult capacităţile mediumice, Kate şi Margaret, secondate de sora mai mare, Leah, au ajuns la o celebritate nesperată.

Spiritismul teoretizat

            Succesul lor i-a deschis noi perspective şi discipolului auto-declarat al lui Pestalozzi, Hyppolite Rivail, cunoscut mai ales prin pseudonumele primit într-o primă şedinţă spiritistă, Allan Kardec.  El va fi teoreticianul mişcării spiritiste, va aduce în povestea noastră teoria reîncarnaţionistă – aşa cum era ea percepută în Occident, ca o copie palidă şi lipsită de sensul dat de extrem-orientali, în schimb nu va da mare importanţă practicilor, care decurg firesc, pentru un creştin, mai mult din ritualul bisericesc. Teoria lui Allan Kardec (expusă sub formă de catechism în Cartea Spiritelor) a prins şi a fost alipită, mai ales în Europa, curentului pornit de surorile Fox. În literatura vestică se face mai clar diferenţa între spiritism, termen introdus întîi de Allan Kardec şi spiritualism, practica ce a premers teoriile.

            Deschidem o paranteză: în spiritism, precum şi în alte pseudo-doctrine moderne occidentale, s-a încercat împăcarea cu orice preţ a străvechilor tradiţii din Orient, preluate, de cele mai multe ori, după ureche. S-a creat un şablon care a trebuit să fie suprapus peste întreaga istorie (practică familiară fanteziei marxiste, de exemplu), menit să explice totul. Apropiindu-se de creştinism, spiritiştii spun că Isus Cristos a fost, fără doar şi poate, cel mai abil mediu. Toate minunile descrise în evanghelii se datorează puterii spiritelor (şi mai nou, se explică prin parapsihologie). Astfel, transformarea apei în vin, umblarea pe apă (levitaţie!), învierea morţilor, exorcizările, vindecările miraculoase...toate sînt posibile în spiritism, la acelaşi nivel, cu condiţia ca mediul să fie atît de sensibil pentru a le produce, pe cît a fost Isus. Adevărata revelaţie vine la final: Isus nu a înviat ci s-a reîncarnat. Dovada cea mai clară: apostolii nu l-au recunoscut după înviere. Apoi, bineînţeles, Sf. Paul i-a răstălmăcit doctrina şi a prezentat-o în alt chip. Inutil să mai zăbovim.

            Kardec însă nu avea nici un motiv să se îndoiască de ceea ce spunea, mai ales că toată acea informaţie era venită de la spirite ilustre: Socrat, Plato, Ioan Evanghelistul, Ludovic cel Sfînt, Franklin etc.

Spiritul fotografiat

            La zece ani după „revelaţia” lui Kardec, încep să se producă dovezile existenţei spiritelor, care devin tot mai palpabile. În 1860, William H. Mumler, fotograf new-yorkez, prezintă publicului prima fotografie spiritistă: un autoportret în care apărea şi spectrul vărului său, decedat. Anul a fost bine ales. A urmat războiul civil (1861), astfel că rudele celor căzuţi s-au bulucit în cabinetul său să îi imortalizeze pe hîrtie pe cei pierduţi. Şi fotografiile au ieşit pe bandă, cea mai cunoscută fiind aceea în care apărea văduva lui Abraham Lincoln, Mary Todd Lincoln împreună cu soţul asasinat.

            Aproximativ zece ani mai tîrziu, va proceda în mod asemănător, în Franţa, Edouard Isidore Buguet (atestat în presă din 1871).  Astfel de fotografi au fost mult mai mulţi. Nu insist asupra preţului unei fotografii spiritiste şi asupra metodelor de producere. Nu acum. Este important de semnalat că ideile de acest gen, odată născute, într-un colţ de lume, circulau extrem de rapid, ducînd imediat la o explozie de maeştri în domeniu.

            În anul 1867 este cooptat mişcării fizicianul William Crookes, care participă atunci la o primă şedinţă de spiritism. Între anii 1871 şi 1874, el se va afla în compania mediilor Kate Fox, Florence Cook şi Daniel D. Home. Cel mai notabil caz este cel al mediului Florence Cook din Londra care reuşea să o „materializeze” pe o anume Katie King, fiică a lui John King – spiritul care i se înfăţişa lui Frank Herne, alt mediu, care o iniţiase pe F. Cook în spiritism. Florence Cook nu avea decît 15-16 ani la acea dată, iar Katie King era, de departe, cel mai simpatic spirit văzut vreodată.  William Crookes a dat girul acestor materializări şi s-a pozat împreună cu Katie. Acapararea lui Crookes în mişcare a fost extrem de importantă, prin prezenţa sa, certificîndu-se aceste fenomene. Aşa a devenit spiritismul o „ştiinţă” cu pretenţii. Aproximativ în aceeaşi perioadă este cooptat şi A. Russel Wallace, omul de ştiinţă britanic. La începutul anilor 60 ai secolului al XIX-lea, la Londra se înfiinţează un Club al Stafiilor, în care intraseră o seamă de artişti şi scriitori ai vremii.

            Pe lîngă credinţele de sorginte orientală dar viciate prin interpretarea vestică, pentru a i se conferi statutul de ştiinţă, spiritismul a fost combinat cu teoria evoluţionistă. Acestei teorii îi lipsea tocmai latura spiritistă şi, în mod fericit, expresia EXCELSIOR (Mai sus!) i-a servit ca deznodămînt. Astfel că spiritul, potrivit teoriei dezvoltate cu această ocazie, evoluează continuu, prin reîncarnări succesive – iar după teozofi, care au o mare legătură cu doctrina despre care vorbim – ajung pînă şi  la transmigrare, adică la călătorii inter-planetare.

B.P. Hasdeu şi comunicările cu lumea de dincolo

            O sinteză interesantă şi critică a acestor concepţii a dat savantul român B.P. Hasdeu, bazîndu-se pe materialul documentar vestic şi pe propriile experimente spiritualiste, în volumul Sic Cogito! Este cunoscut contextul în care şi-a început opera spiritistă Hasdeu, acela al pierderii unicei sale fiice, Iulia. Se ştie, de asemenea, că pe baza comunicărilor spiritiste, acesta a contruit mausoleul din cimitirul Şerban Vodă (Bellu) şi castelul-spiritist din Cîmpina. Comunicările erau făcute prin dicteu, mediul fiind sugestionat de spiritele invocate să scrie mesajele din alte lumi, adunîndu-se, în final, o arhivă impresionantă,  comparabilă cu cele din Occident, datorate tot unor scriitori şi savanţi recunoscuţi, ca Victor Hugo, W. Crookes, Sir Arthur Conan Doyle ş.a.

            Primul mediu al acestor comunicări a fost chiar Hasdeu, care, la cîtva timp de la moartea Iuliei a primit, sub sugestie, un mesaj venit de dincolo, în limba franceză „scris şi iscălit cu slova fiicei mele”.  După aceea, potrivit teoriilor pe care tocmai le studiase, apelează la ajutorul mediumic al unor cunoscuţi, V. Cosmovici, Z. C. Arbore sau Th. Speranţia.

            Deschidem o altă mică paranteză. Ştiut fiind din experienţa vesticilor că un spirit, oricît de superior ar fi, nu se poate manifesta printr-un mediu inferior - mai simplu zis, se foloseşte strict de instrumentele puse la dispoziţie, cu limitările lor – nici Hasdeu nu se aştepta ca V. Cosmovici care ştia numai limba franceză, să primească mesaje de la rudele sale, care se exprimau în limba rusă. Astfel că pentru aceste comunicări folosea calităţile de mediu ale lui Arbore. Arbore era basarabean.

            Aparent inexplicabil, experimentele  nu mai sînt documentate de arhivă din anul 1904. Cert este că Hasdeu a stîrnit în România gustul pentru studierea acestei doctrine, dînd pentru prima dată, terminologia necesară  acesteia(cum a de altfel procedase şi înainte, în studiile sale lingvistice, filologice, istorice etc.), templul spiritist şi castelul.

Eva C şi spiritele de la Villa Carmen

            Un alt caz notoriu debutează în 1905, la villa Carmen din Alger. Acolo îşi începe cariera Marthe Béraud, cunoscută mai tîrziu sub numele de Eva Carrière, invocînd spiritul brahminului Bien Boa şi surorii acestuia, Bergolia. Bien Boa a fost fotografiat şi studiat în amănunţime de stăpîna casei, soţia generalului Noël, care, pentru a închide gura cîrcotaşilor ce susţineau că spiritul e chiar Marthe travestită, i-a cercetat şi stabilit cu certitudine sexul – nu ştim prin ce procedeu – şi a conchis că este un spirit masculin. Manifestările de la villa Carmen au fost studiate de C. Richet, de sir Conan Doyle, care au ajuns la concluzia că erau adevărate. Mai mult, fîşneaţa Bergolia se întrecea prin a le da senzaţii tari generalului şi celorlalţi bărbaţi slabi de înger din încăpere, punîndu-i să-i pipăie sînii. Eva şi-a demonstrat calităţile şi în alte părţi, revenită la Paris s-a perfecţionat şi a reuşit să facă să fie fotografiate o mulţime de spirite, care se arătau prin materializări ectoplasmatice. Specificăm că era controlată de fiecare dată înainte de începerea unei şedinţe pentru a nu fi nici o îndoială asupra fenomenelor pe care le provoca.

            Ultimul mediu despre care mai dorim să vorbim este italianca Eusapia Palladino, studiată de astronomul C. Flammarion, care putea să facă mesele să leviteze şi pentru care s-au constituit chiar comisii de studiere, considerîndu-se că este un adevărat fenomen. Putea să aducă mai multe spirite care să se materializeze în totalitate, iar spiritele îşi demonstrau prezenţa lăsînd mulaje de mîni şi de picioare, în parafină.

II

            „Mă aflu aci în această seară, ca unul dintre fondatorii spiritismului, pentru a-l denunţa ca pe o minciună absolută de la un capăt la altul, ca pe cea mai netrebnică superstiţie, ca pe cea mai rea blasfemie cunoscută de omenire.”

            Astfel suna auto-denunţul din 1888 al Margaretei Fox, una din surorile care susţineau că pot comunica cu spiritele celor decedaţi, prin „rapsuri”. Inutil să mai spun că acest auto-denunţ, apărut într-o conferinţă dar şi în  coloanele ziarelor, este şi astăzi omis oridecîteori cineva vrea să ne convingă de adevărul doctrinei spiritiste.

            Desigur, drumul practicii spiritiste a fost mereu urmărit, pas cu pas, şi de sceptici, cu dorinţa de a-i înfunda, odată pentru totdeauna, pe farsorii care profitau de pe urma celor naivi. Ba chiar şi cei care credeau în spiritism îşi făcuseră o profesiune de credinţă în denunţarea trişorilor. De aceea, înainte de orice şedinţă „plătită”, mediul era dezbrăcat complet şi controlat, întocmindu-i-se şi un proces verbal care să ateste faptul că nu fusese găsit asupra sa nimic de natură să falsifice fenomenele. Cu toate acestea, toate cazurile notorii despre care am vorbit mai sus constituie unele dintre cele mai grosolane falsuri din istorie, cu excepţia cazului lui Hasdeu, căruia îi găsim circumstanţe atenuante de natură profund sentimentală.

            Observate întîi de sceptici, surorile Fox au fost examinate şi de medici. Aceştia au ajuns la concluzia că mediumitatea lor era datorată unor afecţiuni ale sistemului nervos iar sunetele care păreau că nu provin de nicăieri erau efectuate prin contracţii musculare. Popular vorbind, îşi trosneau încheieturile, în zona genunchilor sau pocneau din degetele de la picioare. În cele din urmă, chiar ele au recunoscut că astfel stăteau lucrurile.

            În privinţa lui Kardec, chiar Hasdeu atrage atenţia, părîndu-i-se ciudat cum, „nitam-nisam” , acesta a reuşit să comunice tocmai cu Platon sau cu Ludovic cel Sfînt, la şedinţele spiritiste. În plus, s-a minunat de franceza pe care o stăpînea Socrate şi atrăgea atenţia în privinţa semnăturii lui Ludovic care, abia postum, primise supra-numele de „cel Sfînt”. Explicaţia unor spiritişti este de natură să te năucească: există spirite inferioare care se „dau” drept mari personalităţi şi-i păcălesc pe medii.

            De altfel, de fiecare dată cînd un mediu o zbîrcea, credincioşii nu se sfiau să spună că eşecul li se datorează acelor „spirite inferioare” puse mereu pe renghiuri şi, oridecîteori un mediu era prins cu mîţa-n sac, era scutit de orice învinuire, pe motiv că ori s-a simţit copleşit de necredincioşi, ori a fost el însuşi înşelat, sau a provocat frauda la sugestia vreunui spirit care nu voia să se arate dinaintea scepticilor. Eusapia Palladino nu voia, de pildă, să provoace la levitaţie masa, dacă se afla în picioare. Ea trebuia să stea pe scaun, în contact continuu cu masa. Desigur, pentru că levita numai cînd îşi strecura picioarele pe sub masă.

            Fotografiile spiritiste, din care oferim o mică mostră aci, sînt obţinute prin „dublă expunere”.

Nu toată lumea avea cunoştinţă de această metodă şi mult mai mulţi erau cei care ar fi dat orice să fie toată această fantezie, adevărată. De altfel, în Londra, deliciul clienţilor cabinetelor de fotografi, era constituit şi din tot soiul de trucaje – care, dacă azi par ieftine, atunci dădeau oarecari bătăi de cap meşterilor. De pildă, există o mulţime de fotografii cu „decapitaţi” care îşi ţin tărtăcuţele în mînă, pe genunchi sau în coşuri. Lui Mumler i s-a intentat proces pentru înşelăciune şi, deşi a fost găsit „nevinovat”, dovezile aduse în proces erau zdrobitoare. Orice fotograf putea obţine ceea ce făcuse el. În procesul lui Buguet, prins în flagrant-delict, s-au arătat şi mijloacele la care recurgeau fotografii pentru păcălirea naivilor: clientul purta în prealabil o discuţie cu asistenta fotografului, care îl trăgea de limbă, să descrie înfăţişarea celui decedat: dacă avea păr, dacă avea mustăţi sau alte semne particulare, livra informaţia şi fotograful nu avea altceva de făcut decît să-şi aleagă şabloanele pregătite. Spiritele, ectoplasmele nu erau decît nişte manechine, aranjate în fel şi chip care erau suprapuse peste imaginea clientului. Simptomatic este faptul că, deşi demonstrată frauda, nici unul dintre clienţi nu a admis că fusese înşelat.

            Fotografiile cu care se mîndrea William Crookes sînt şi mai grăitoare pentru că demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că celebra Katie King nu era alta decît mediul, Florence Cook. De altfel, şedinţele – care nu sufereau controlul în prealabil, pentru că Florence nu percepea taxă, avînd o pensie lunară în acest sens – aveau următoarea structură:  mediul cădea în transă în dormitor şi Katie King apărea în sufragerie. Niciodată nu au fost văzute împreună în şedinţă, Katie şi Florence. Totuşi, într-o ultimă şedinţă, se pare că s-a recurs la ajutorul unei alte persoane, pentru a spulbera acestă suspiciune. La una dintre şedinţe, doi asistenţi s-au năpustit asupra lui Katie şi „spiritul” a putut scăpa numai cu ajutorul unor asistenţi care i-au facilitat accesul la cameră. Demascarea totală a venit mai tîrziu, pe cînd întruchipa spiritul unei copile, Mary. Gura lumii spunea că între W. Crookes şi Florence exista o idilă...

            Eva Carrière, de departe  cel mai „erotic” mediu, prezida şedinţele în pielea goală. Era deci controlată, dar nu îndeajuns. Ectoplasmele, materializările ei, nu erau decît figuri decupate din ziare (o poză buclucaşă ne şi spune numele unuia: Le Miroir), mototolite, pe care le ascundea... în rect sau în vagin, potrivit secreţiilor depistate de cei care le-au examinat, mai apoi. Bien Boa, hindusul materializat şi fotografiat la villa Carmen, era un vizitiu algerian.  Alţi medii se foloseau de păpuşi înfofolite în cîrpe, care, la lumina difuză a unor lumînări puteau să apară extrem de reale asistenţilor.

            Un merit special – în dezavuarea acestor practici şarlataneşti – îl au iluzioniştii, între care se remarcă, în mod special, Harry Houdini.

            Cea mai simplă metodă de înşelăciune era aceea prin care mesajele spiritelor ajungeau pe pămînt, prin dicteu. Mediul cădea în transă şi începea să „scrie automat” cele transmise din alte sfere, după care, mesajele erau decodificate. Desigur, mediul, pentru un succes total, avea nevoie de o documentare serioasă în prealabil. Iată că nu a fost imposibil, de vreme ce un intelect raţional ca al lui Hasdeu, a căzut pradă unor înşelăciuni destul de facile; totuşi, este de remarcat că şi Hasdeu respingea spectacolul grotesc al şedinţelor la care se învîrteau mese...

Cu cine comunica B. P. Hasdeu?

            Mărturisesc că scriind despre figura copleşitoare a lui Hasdeu mă încearcă sentimente contrarii. Nu pot fi rece şi calculat, închipuindu-mi durerea prin care a trecut părintele dar, pe de altă parte, studiind arhiva rămasă, nu pot gira mai departe fantezia care încă prezidează asupra memoriei sale. Potrivit documentelor rămase, întreaga afacere a fost manopera apropiaţilor săi, care, poate, la început, au nutrit gînduri bune, de a-l reconforta pe savantul greu încercat, dar care au descoperit că prin această metodă îi pot manipula o serie de acţiuni.

            Nu găsesc nici un motiv pentru a-l ierta „simbolic” pe V. Cosmovici care, potrivit unei scrisori a savantului, după ce îşi făcea numărul în „calitate de mediu”, declara altora că îl înşeală: „Bianu (nn. Ioan Bianu) se laudă că are de la d-ta o scrisoare, prin care îi spui că mă înşelai pe mine..”. În plus, se folosea de atenţia acordată de savant, pentru a-şi creşte şi plimba progenitura pe banii aceluiaşi. Îndoieli au existat în privinţa calităţilor mediumice ale lui Cosmovici, însă nu de natură să zdruncine întreaga afacere. Hasdeu credea că V. Cosmovici nu era destul de pregătit... Tot prin corespondenţe spiritiste,   Hasdeu era „sugestionat” să ofere directoratul Revistei Noi unuia sau altuia, să facă recomandări la Academie (Speranţia)  sau să tragă sfori pentru angajarea unor cunoscuţi (Serbulescu). Într-o afacere legată de un teren din Basarabia, pe care Hasdeu dorea să-l vîndă,  scrisorile primite de la cei vii, nu concordau cu corespondenţa stabilită cu spiritele prin Zamfir C. Arbore.

            Un alt mediu ocazional, Haralamb G. Lecca – traducător „pe bandă”, colaborator al Bibliotecii pentru toţi şi director de teatru la Craiova – este bănuit de Hasdeu: „Ai fost acuzat anume că, vorbind cu fratele lui dr. Istrati, i-ai spus că mediumitatea d-tale a fost o farsă, prin care te-ai jucat, adecă ţi-ai bătut joc de acela pe care d-ta şi alţii sănteţi datori a-l respecta, căci într-o viaţă aproape de 60 de ani, el niciodată n-a înşelat pe nimenea...”

            Chiar titlul lucrării sale de bază în spiritism, Sic cogito! provine de la Th. Speranţia, potrivit arhivei şi  mărturiilor lui Eugeniu Speranţia, fiul „mediumului”. În plus, nici una din informaţiile primite de Hasdeu nu era, de fapt, de natură să-l uluiască pe un om nezdruncinat sufleteşte. Ceea ce se potrivea era informaţie culeasă cu grijă din cercul intim al savantului, ceea ce nu se potrivea era eroare de mediu sau „spirit inferior”, teoria era turnată după tiparele lui Kardec şi maestru în propagarea acestora era un mediu special, Serbulescu.

            Preocupările lui Hasdeu erau deja foarte cunoscute. O scrisoare  din 1906, a unui admirator, maiorul Arghirescu, ne poate da notă despre climatul epocei: „Sunt 21 zile de cînd am înmormîntat copiliţa mea, care ajunsese la vîrsta de 14 ani. (...) Scăparea mi-i la D-voastră. Aveţi milă şi scoateţi-mă din prăpastia decăderei morale în care mă găsesc. Spuneţi-mi ce să fac, ce să citesc de seamă şi convingător. (...)”

            Cel care i-a atras atenţia lui Hasdeu şi a făcut demersurile posibile de a-l extrage din cercul de profitori a fost dr. C. I. Istrati (cel al cărui bust poate fi admirat la intrarea în Parcul Carol). Printre manuscrisele  sale, găsim următoarele rînduri – cu care încheiem deocamdată secţiunea rezervată savantului: „Toţi acei care l-au furat, înşelat şi speculat în viaţă ca Arbore, Speranţă, Cosmovici, atîţi şarlatani care se prefăceau a fi inspiraţi şi-l înşelau cu mediumitatea lor, depărîndu-l de amicii săi adevăraţi, acum cînd nu mai e nimic de stors, strălucesc prin absenţa lor.”

            Pentru a ameliora gustul amar al acestei expuneri, deloc uşoară pentru autor, reproduc şi următoarele rînduri, mai luminoase, ale aceluiaşi dr. Istrati:

            „Dacă nu ar fi decît faptul că a căutat a atrage atenţiunea tineretului asupra puterii creatoare, spre Iisus Christos, spre numurirea sufletului şi spre misiunea hotărîtă a omului, în evoluţia lui pămîntească către adevăr, bine şi frumos, şi încă trebuie să-i rămînem recunoscători.”

            Mă frapează emisiunile de astăzi, dedicate „ocultismului”, care încă mai susţin „realitatea” acestor comunicări „spiritiste”. Desigur, comunicări au fost, dar, din păcate, pămîntene...

            Ajuns în acest punct, cu promisiunea de a reveni asupra subiectului şi de a dezvolta anumite momente, autorul va da notă despre propria convingere, pe marginea acestui subiect mult mai vast, dar care se poate rezuma foarte simplu la cîteva cazuri celebre, celelalte fiind numai copii cu mici variaţiuni.

            Autorul mărturiseşte că nu este ateu şi nici adept al „materialismului” sau al „teoriei evoluţioniste” – despre care se uită mereu că este doar „o teorie”. Crede în posibilităţile de sondare a necunoscutului, este pasionat de ezoterism şi are înţelegere pentru  victimele înşelăciunilor de tot felul, provenite pe filierele unor organizaţii care, folosindu-se chipurile de „misterele” Orientului, vin şi cîştigă bani serioşi din conferinţe şi adunări menite să inducă în eroare pe cel nepregătit şi vulnerabil spiritual. Spiritismul în această parte se încadrează: teoretic este un amalgam de idei reconciliate între credinţe, superstiţii şi teorii aparent ştiinţifice, contradictorii,  şi are o practică desprinsă din spectacolele de iluzionism. Cei numiţi medii s-au dovedit fie şarlatani, fie buni iluzionişti şi prestidigitatori, fie cazuri psihiatrice.  Istoria ni i-a prezentat, pe mulţi dintre ei, încheindu-şi viaţa prin ospicii...

           

BIBLIOGRAFIE SUMARĂ

ALEXANDRIAN – Istoria filozofiei oculte, Humanitas, 1994

GUÉNON, René – Demiurgul şi alte studii tradiţionale, Herald, 2005 (nu am avut acces decît la fragmente din lucrarea de bază asupra subiectului: Eroarea spiritistă )

HASDEU, B.P. – Arhiva spiritistă, Editura Vestala, I-V, 2002 – 2008

HASDEU, B.P. – Corespondenţă inedită, Vestala, 2005

HASDEU, B.P. – Sic Cogito, Ce e viaţa? – Ce e moartea? – Ce e omul?, ediţiunea III, Bucureşti, Socec, 1895

IOSEFINI – Spiritismul şi secretele fachirilor, SRSC, 1962

PRIEUR, Jean – Misterele reîncarnării, Orizonturi, f.a.

ŞTEFĂNESCU, Paul – Spiritismul, Editura ALL, 1994

TABACU, Jenica – Amurgul demiurgului, ultimii ani de viaţă ai lui B.P. Hasdeu, Saeculum Vizual, 2007