CINE EȘTI TU, DOMNULE DE VOLTAIRE?

Alex Turcu ne propune spre citire un interesant articol despre Voltaire și Epoca luminilor. Lui îi mulțumesc pe această cale pentru articolul postat aici, vouă vă urez lectură plăcută.

CINE EȘTI TU, DOMNULE DE VOLTAIRE?

 PARTEA I 

INTRODUCERE – LITERATURA LUI VOLTAIRE –VOLTAIRE ȘI  JEAN CALAS – VOLTAIRE ȘI MASONERIA

Epoca luminilor, îndepărtată voit de poetica timpurilor mai vechi, are aerul de a-ți crea o sumă de certitudini: neagă spiritualul, proclamă materialismul, ridică la rang superior rațiunea umană, opunînd-o așa-zisului obscurantism religios, simplifică totul la cîteva tușe groase, promovează un soi de toleranță și închină totul științei, uitînd, desigur că singura în continuă schimbare pare a fi tocmai ceea ce se crede a fi fost statornicit deja, ştiinţa.

Desigur, în epoci mai îndepărtate, aceste considerații erau făcute la modul superlativ și iluminiștii și-au găsit epigoni strașnici în ideologii comunismului german și de-aiurea. Mulți dintre ei s-au autodenumit filosofi, nefiind în stare să stabilească un sistem de gîndire care să poarte numele mișcării – pentru că, așa cum vom vedea, iluminiștii, prin natura lor supusă prea mult ego-ului, au trăit și au scris izolat. Nici măcar marea lucrare colectivă, Enciclopedia francezilor, nu a găsit tărîm prielnic unui adevărat consens; Voltaire va scrie un apendice intitulat Întrebări asupra Enciclopediei în care își va expune părerile proprii, nu arareori în total dezacord cu ale lui Diderot sau Rousseau.

Epoca luminilor nu poate fi trasată cu precizie într-un anumit timp. A fost o perioadă care a marcat Europa, fragmentar, și care și-a lăsat germenii, anacronic, în toate colțurile acesteia; Pornită în Anglia, această revoluție în gîndire a ajuns pe meleaguri germane, unde a supraviețuit alături de Goethe, a marcat puternic reformarea politico-religioasă a Franței, iar la noi a lăsat o sumă de mărturii în operele învățaților ardeleni (Gh. Șincai, Budai-Deleanu etc.) sau din principate (Dinicu Golescu). Tot sporadic, cu toată corespondența purtată între iluminiști și suverani, va fi întîlnit Iluminismul și în Rusia.

Iluminismul voia să însemne ruperea ceții, spulberarea întunericului provocat de secole de înapoiere – așa cum socoteau gînditorii veacului ai XVIII-lea vremurile trecute. Evul-Mediu era, se știe, „întunecat”; omul , înrobit de superstiție și de întunericul adus într-adins de catolicism. În Iluminism, omul nou nu mai trebuia să se plece în fața stihiilor neînțelese ci să pătrundă spiritul rațiunii. Omul trebuia să fie condus numai de rațiune. Literatura trecutului provoca deja frisoane cititorilor care, deși orbi în fața propriei frivolități – să nu uităm că acesta e și veacul dezaxatului De Sade, care prezintă în cărțuliile sale, abominabilul vieții nobiliare, deloc izolat – deveneau lesne moraliști, lipind, așa cum făcuse pînă și Voltaire,etichete neașteptate marilor scriitori din alte vremuri. De pildă, Shakespeare era un „barbar” pentru gînditorul din Ferney...

Cu toate lipsurile condiționate de epocă și de propriile limite, cea mai interesantă figură a Iluminismului francez rămîne tot bătrînul Voltaire. Încercăm, în cele ce urmează, să-i trasăm un cît de sumar portret, pentru a-l descoperi, împreună cu veacul său, într-o lumină cît mai apropiată de adevăr. Fac această mențiune anume pentru a spulbera sumedenia de mituri nefondate născocite pe seama sa.

O legendă ne vorbește despre un Voltaire care, pe patul de moarte, și-ar fi văzut caznele infernale, datorate ateismului pe care l-ar fi promovat; or, un cît de cît cunoscător al scrierilor sale, știe că Voltaire nu a fost ateu. A fost printre singurele figuri de prim rang ale Iluminismului care a vorbit în termeni categorici despre Dumnezeu ca despre un fapt dovedit: Dumnezeu, după Voltaire, este principiul creator, cel care a pus în mișcare motorul creației și al vieții în Univers; desigur, Dumnezeul lui Voltaire nu a putut să refuze omului cunoașterea, nu a putut să ucidă nou-născuții egiptenilor, nu i s-a arătat lui Moise în chip de rug în flăcări și nici nu a făcut să apară apă din piatră, pentru simplul fapt că Dumnezeu nu va schimba ordinea imuabilă a Universului pentru hatîrul unei cete de fugari. Prin aceasta – Voltaire o va spune răspicat – respinge iudaismul și creștinismul; ba chiar islamul, socotindu-l pe Profet un bun șarlatan. De ce? Pentru că prin intermediul acestora se vor fi ridicat păturile suspuse ale castei preoțești, cele care doresc înapoirea oamenilor și distrugerea oricărei căi spre progres. Dacă în numele creștinismului s-a putut naște o organizație ca Inchiziția (mai ales privind spre aberația spaniolă a lui Loyola) înseamnă că întreg creștinismul este putred. Astfel de idei puteau lesne să-l aducă și pe Voltaire dinaintea tribunalului, însă vremurile se schimbaseră. Acum putea scăpa, vremelnic, prin fugă. Și Voltaire va fi fost unul din marii fugari ai veacului, la fel de neașteptat, putînd să facă, pe de altă parte,  serate în saloanele sale, va putea invita înalți demnitari sub acoperișul său, va coresponda cu monarhii Europeni.
       Motorul principal al Veacului Luminat a fost constituit de multitudinea cuceririlor științifice care a făcut imposibilă stagnarea într-o formă politică feudală. Ludovic al XIV-lea, dincolo de meritele culturale ale Regelui Soare, era privit rău de populație. Cunoaștem, de altfel, malițioasele descrieri ale luxului din palatele sale și ale mizeriei ascunse „sub covor”. Desigur, pentru mulțimea oamenilor săraci, luxul, bogăția, opulența unui astfel de rege nu era un motiv de prețuire pentru acesta. Nobilimea, încremenită într-un sistem convenabil, feudal, nu își dorea să lase puterea din mîini, iar noua burghezie, prin dezvoltarea sa, amenința orînduirea existentă. Iar succesorul la tron nu a făcut decît să adîncească prăpăstiile create înainte între diferitele pături sociale. În linii mari, Secolul Luminilor a fost marcat de această luptă, dusă  pe mai multe fronturi, pînă la Marea Revoluție Franceză. În primul rînd, tabăra burgheziei dorea, teoretic, ceea ce se numește iluminarea tututor celor oprimați, armă imbatabilă împotriva celor care îi voiau în acea stare. De aceea , Diderot va formula ideea popularizării filosofiei în mediul celor mai puțin instruiți și, de asemenea, să ridice „poporul” la nivelul filosofului,  spunînd , de pildă, despre Principiile matematice ale lui Newton: „numai faptul că sînt scrise în chip neinteligibil împiedică aceste cărți să fie prețuite așa cum merită” și, mai departe, generalizînd: „Să facem filosofia populară cît mai curînd. Dacă vrem ca filosofia să meargă înainte, să apropiem poporul de nivelul la care sînt filosofii.”[1] 
Desigur, demersul era improbabil de pus în practică, dacă ne referim la populația mizeră și săracă a Franței. De altfel, într-un alt loc, tot Diderot atrage atenția filosofilor să găsească metode pentru a fi înțeleși de mase, să facă efortul de a pricepe importanța unui astfel de demers, de aici, rezultînd, că existau destui gînditori care nu luau în calcul adeziunea oamenilor simpli.

Într-un astfel de veac își face apariția François-Marie Arouet, fiul unui avocat din înalta burghezie.

LITERATURA LUI VOLTAIRE[2]

În literatură, Voltaire oferă un spectacol inedit, întărind convingerea că un extrem de bun critic, arareori poate fi un creator la înălțimea ideilor sale[3]. Cel puțin în unele privințe.

Nu mă voi ocupa prea mult de cîteva sectoare din opera lui Voltaire, chiar dacă ocupă o întindere foarte mare, pentru simplul motiv că, pentru cititorul contemporan, numai arareori mai poate avea interesul stîrnit acum cîteva veacuri; este vorba despre versificări și despre teatru. Poezia lui Voltaire este, în mare parte, de circumstanță; cuprinde: satire, fabule,  epigrame, epistole, cîteva tratate versificate, încercări de epopee (Henriada, Fecioara din Orleans). În ceea ce privește teatrul, deși a fost un autor prolific, rămîn încă de interes ideile exprimate de unele din personaje mai mult decît întreg eșafodajul pe care fuseseră create piesele; Pomenim aici: Mahomedsau Fanatismul, Zaira, Alzira sau Americanii, Oedip etc. În teatru, Voltaire îl urma pe Corneille (pe care-l va edita în sprijinul unei nepoate a acestuia, dramaturgul clasicist fiind unul din apropiații tatălui său), însă, îndeobște, piesele lui nu mai sînt reprezentabile, ci considerate mai degrabă piese de muzeu. Mai mult, adăugăm noi, piesele lui Voltaire sînt numai rampe de lansare a ideilor sale, mai degrabă un mijloc de propagare a acestora, decît piese teatrale de sine stătătoare. Voltaire, folosindu-se de aceleași procedee teatrale, urmîndu-i lui Lucian din Samosata, scrie Dialoguri filosofice în care, pe marginea unor idei, plăsmuiește conversații cu mult superioare celor pentru teatru.

Cu totul altfel stau lucrurile în privința prozei sale, chiar dacă și aceasta este tot un mijloc de propagare a propriei filosofii. Voltaire are umor și știe să îl folosească, bine dozat, atît în articole, pamflete cît și în povestirile și micile sale romane, rămînînd de căpătîi: Candide sau Optimismul (o satiră la adresa filosofiei lui Leibniz), Zadig și Naivul. De-altminteri, Voltaire cînd e serios, e plictisitor.

 În micul roman filosofic, Zadig (numit într-o formă inițială Memnon[4]), dincolo de orientalismul afișat de autor și de ideea că o gîndire rudimentară poate să dărîme raționamentele sterile ale citadinului, cititorul amator de surprize și de anticipații, va găsi a doua  mențiune din istorie[5] a practicii polițienești de a ancheta pe baza urmelor de pe pămînt (cu exagerările aferente unei opere literare):

-          „Tinere, spuse eunucul, n-ai văzut cumva cîinele reginei?

Zadig răspunse cuviincios: 

-          E cățea, nu e cîine. 

-          Ai dreptate, spuse eunucul. 

-          E o cățelușă, adaugă Zadig. A făcut pui de curînd; șchiopătează de piciorul stîng din față și are urechi foarte lungi.

-          Ai văzut-o? Întrebă eunucul, gîfîind  de atîta alergătură.

-          Nu, răspunse Zadig, n-am văzut-o niciodată și n-am știut pînă acuma că regina avea o cățea.”

Mai departe Zadig explică:  „ Am văzut pe nisip urmele unui animal și mi-am dat repede seama că erau ale unui cățeluș. Niște dîre ușoare și lungi care se aflau între urmele labelor, mi-au arătat că era o cățea ale cărei țîțe atingeau pămîntul și că prin urmare făcuse pui de curînd. Alte urme, care păreau că atinseseră nisipul alături de labele de dinainte, mi-au dovedit că avea urechile foarte lungi; și, văzînd că urma unei labe era pretudtindeni mai puțin adîncă decît urmele celorlalte labe, am înțeles că această cățea a augustei noastre regine era, fie-mi iertat să spun, puțin cam șchioapă. ”[6]

Naivul, roman de structură mai amplă, prezintă viața unui irlandez crescut de huroni care, reîntors în patria sa, se vede nevoit să învețe un trai care îi era străin; de aici, întîmplările pline de umor se țin lanț, dovedind în subsidiar lipsa de temeinicie a ritualurilor creștine, care nu țin cont nici măcar de litera evangheliei:

          „ Mai întîi trebuia să se spovedească și ăsta era lucrul cel mai greu. (...) În cartea asta [nn. Evanghelia] el nu vedea nicăieri că vreun apostol s-ar fi spovedit. Asta îl făcu să se împotrivească cu îndîrjire. Preotul îi închise gura arătîndu-i în epistola Sfîntului Iacob vorbele acestea care necăjesc atîta pe eretici: Mărturisiți-vă păcatele voastre unii altora. Huronul nu mai spuse nimic și se povedi unui călugăr franciscan. Cînd isprăvi, îl scoase pe călugăr  din confesional și apucîndu-l zdravăn de braț se așeză în locul lui, îl puse în fața lui în genunchi și îi spuse: Știi că la carte spune: mărturisiți-vă  unii altora. Eu ți-am spus păcatele mele: n-ai să ieși de aici pînă nu mi le spui și tu pe ale tale.  În timp ce vorbea astfel, își proptea genunchiul în pieptul părții adverse...”

În altă parte se explică numele de botez al noului convertit, Hercule: Episcopul de Saint-Malo întreba mereu cine era sfîntul acesta de care n-auzise niciodată. Iezuitul, care era foarte savant, îi spuse că era un sfînt care făcuse douăsprezece minuni. Mai era și a treisprezecea care era tot așa de mare ca și celelalte, dar despre care nu se cuvenea să vorbească un iezuit: minuneaasta era că Hercule din cincizeci defete făcuse cincizeci de femei într-o singură noapte. Un glumeț care era acolo aduse vorba și despre acest miracol. Toate doamnele plecară ochii în jos și se gîndiră că, după înfățișarea pe care o avea, Naivul era vrednic de sfîntul al cărui nume îl purta.

În Candide, pentru a zeflemisi principiile lui Leibniz, folosește fiecare ocazie pentru a le așeza în pagină, ca exemplificare sau ca simplu divertisment; Preceptorul Pangloss ( care preda metafizico-teologo-cosmolo-tontologia) este port-stindarul ideilor leibniziene și cel care va culege tifelele cele mai caustice ale pamfletarului, iar optimismul lui Candide se referă la ideea că această lume este cea mai bună din toate lumile posibile:

Odată Cunigunda, pe cînd se plimba prin preajma castelului în păduricea care se chema parc, văzu într-un tufiș pe doctorul Pangloss care dădea o lecție de fizică experimentală fetei în casă a mamă-si, o brunetă foarte drăguță și foarte docilă. Cum domnișoara Cunigunda avea multă aplecare către știință, observă cu de-amănuntul experiențele repetaate la care fu maartoră, văzu limpede rațiunea suficientă[7] a doctorului, efectele și cauzele, și se întoarse acasă foarte zbuciumată, foarte gînditoare, plină de dorința de a ajunge și ea savantă...

În altă parte, Voltaire se declară împotriva războaielor: „Eu cred că oamenii au stricat puțintel natura pentru că ei nu s-au născut lupi și totuși s-au făcut lupi. Dumnezeu nu le-a dat nici tun de douăzeci și patru calibru și nici baionete, și ei și-au făcut baaionete și tunuri ca să se omoare unii pe alții...” și denunță sistemul economic putred: „ Aș putea să pun la socoteală și falimentele și justiția care pune mîna pe averea faliților ca să-i păgubească pe creditori”, ca mai apoi să contrazică toate aceste realități prin replica leibniziană, că toate rele în fapt duc spre binele general.

Tot la literatură s-ar putea încadra și articolele sale așezate în cuprinsul marelui Dicționar filosofic. Această lucrare, în formatul inițial, se numea Dicționar portativ (adică de buzunar, de purtat) și avea un număr limitat de articole. Odată cu aparția Enciclopediei, Voltaire a început să scrie un număr impresionant de Întrebări asupra Encliclopediei care, prin forma lor, apropiată de articolele dicționarului inițial, au fost așezate de editori în contextul aceleiași lucrări.
Unele articole țin de istoria religiei, însă o istorie atît de personală încît nu pot fi folosite ca instrumente de documenatere ci de critică a unor momente, a unor figuri, de viziune foarte personală, a lui Voltaire.

Este imposibil să dăm aici o notă despre vastitatea cunoștințelor, etalată de Voltaire în cuprinsul dicționarului său. Ne vom mulțumi să dăm mici extrase din unele articole, pentru a-i urmări marile scopuri.

De pildă, într-un articol, pentru a ataca ideile unui Descartes, spune: Ce mizerie, ce prostie să spui că animalele sînt niște mașini lipsite de cunoaștere și de sentiment etc...
În altă parte, sfătuiește conducătorii unor state: S-a susținut în mai multe țări că nu ar fi permis unui cetățean să plece din locul în care hazardul l-a făcut să se nască; sensul acestei legi este evident: Această țară este atît derea și atît de prost guvernată încît interzicem oricărui individ să o părăsească, de teamă să nu plece toaată lumea. Faceți un lucru mai bun: dați tuturor supușilor voștri motive să rămînă la voi, iar străinilor motive să aibă chef să vină acolo.[8]

 Voltaire atacă fanatismul religios ca fiind cea mai cumplită ciumă, atrage atenția asupra pericolelor ateismului, proclamă egalitatea parțială dintre oameni. În unele note schițează portretele unor conducători religioși. Vorbind despre Ignațiu de Loyola, spune:  Vrei să dobîndești un nume mare, vrei să ajungi un fondator de religie? N-ai decît să devii nebun, dar alege-ți o nebunie care să corespundă secolului în care te-ai născut. Păstrează un sîmbure de judecată, ca să-ți călăuzească sminteala, și fii, mai ales, grozav de îndărătnic. S-ar putea întîmpla să te spînzure; dar dacă scapi, s-ar putea să ți se ridice altare. Pe cinstea mea, a existat, oare, vreodată, om mai bun de balamuc decît sfîntul Ignațiu...? (...) Văzînd că nu e în toate mințile, familia sa vrea să-l închidă și să-l supună unui tratament, atunci se leapădă de familie...(...) Era disperat că nu putea pleca să-i convertească  pe necredincioși (...). Se întoarce la școală, mănîncă bătaie de cîteva ori, dar nici de data asta nu învăță nimic...(...)[9]

Istoricul Voltaire a lăsat cîteva tratate importante privind domnia lui Carol al XII-lea, a lui Ludovic al XIV-lea și a lui Petru cel Mare. În mare parte, bine documentate, rămîn pietre de hotar în istoria istoriografiei.

VOLTAIRE ȘI JEAN CALAS[10]

În seara zilei de 13 octombrie 1761, strada Filatiers din Toulouse fusese alertată de strigătele și de larma care veneau de la casa cu numărul 16. Mulțimea vecinilor se bulucește la ușa lui Jean Calas. Deschide Pierre, fiul acestuia, care spune: „Veniți să-l vedeți pe fratele meu mort”. Aparent, Marc-Antoine, fratele decedat, murise prin spînzurare (sau strangulare).

Este chemat un chirurg care declară decesul. Începe cercetarea capitoul orașului, David de Beaudriguez, presărată cu destule semne de întrebare, atît în privința afacerii cît și a modului în care a gestionat ancheta.

În linii mari, Jean Calas, un negustor de pînzeturi protestant, este bănuit a-și fi ucis fiul care, dorind să intre în avocatură, trebuia să treacă la catolicism, lucru peste care nu putea trece tatăl său. Înainte cu cîtva timp, acesta își alungase un alt fiu care făcuse același gest. Aceste lucruri îl indicau ca faptaș al unei abominabile crime. Marc-Antoine fusese descoperit, într-o anexă a casei, stînd pe spate,în deplină ordine, proaspăt pieptănat și curățat, cu două urme paralele de strangulare în porțiunea gîtului. 
Problemele adevărate sînt relevate de arhive care astăzi fac mai multă lumină asupra cazului. Știm astfel că, după încarcerarea familiei lui Calas – bănuită a fi făptașă sau tăinuitoare a crimei – avocații acestora s-au căznit să îi învețe, prin scrisori, să-și pună în concordanță declarațiile, să nu se mai contrazică. Și, surpriză, să declare că Marc-Antoine s-a sinucis, idee care inițial nici nu fusese pomenită. De aceea, aceștia au inventat un scenariu al descoperirii cadavrului, care, la ulterioarele anchete, a căzut. Anchetatorul a dovedit netemeinicia și imposibilitatea unui atare scenariu.
În cele din urmă, deși vinovăția lui Jean Calas nu putuse a fi dovedită decît prin presupuneri (dacă nu avea nimic de ascuns, de ce ascundea detalii sau își schimba depoziția?), acesta este condamnat la moarte prin tragere pe roată; și, de parcă nu fusese de ajuns, acesta este torturat pentru a-și recunoaște vinovăția și, de asemenea, pentru a-i da în vileag pe complici și tăinuitori. Stupoare! Jean Calas nu numai că nu-și recunoaște nici o vină, dar mai prezintă și mina unui om senin,  liniștit, împăcat. Execuția este dusă pînă la capăt, cu public.
Mai este încă un element important aici care trebuie relevat. O victimă catolică a unui protestant (confesiune tolerată doar pe jumătate în Franța), desigur, oferea, prin execuția potențialului vinovat, un spectacol rîvnit de conducerea ecleziastică a timpului. Exact pe acest lucru a mizat și Voltaire cînd a intrat pe scena revizuirii procesului.

 Deși la început Voltaire zeflemisise totul, după ce află detaliile afacerii, ia hotărîrea de a redeschide procesul și de a-l achita postum pe Jean Calas: mută, deci, întreg procesul, de pe făgașul lui firesc, în propria luptă a lui cu catolicismul, declarînd execuția lui Calas ca abominabilă crimă comparabilă numai cu masacrul din noaptea Sf. Bartolomeo.

           De aceea începe să scrie memorii și scrisori pe care le expediază la cele mai înalte curți europene pentru a primi adeziunea acestora; îi cîștigă lesne tăinuind anumite amănunte, schimbînd pe alocuri datele și cosmetizînd situația negustorului de pînzeturi, în favoarea acestuia (îl face bolnav și bătrîn de 68 de ani, pe cîtă vreme acesta era în putere și cu cîțiva ani mai tînăr), încercînd să-i cîștige emoțional pe cititori. Unui atît de abil mînuitor de condei nici nu-i era greu.

       Voltaire, dincolo de cazul concret, vorbea despre toleranță, despre extirparea fanatismului religios din sînul catolicismului, care se dovedise nu numai crud și intolerant, ci și criminal, executînd un nevinovat pentru simplul fapt că era protestant. Voltaire folosea, în fond, aceleași arme care-i fuseseră potrivnice lui Calas, mai deunăzi. La urma urmelor, tot fanatismul l-ar fi dus pe aceasta la uciderea propriului fiu!

      Voltaire pune, deci, întreaga răspundere asupra  religiei:  „abuzul celei mai Sfinte religii a pricinuit o crimă cumplită. Așadar, este în interesul omenirii întregi să se cerceteze dacă religia trebuie să fie îndurătoare sau barbară.”[11]

    Cert este că, în urma campaniei, Voltaire îl reabilitează pe Jean Calas. La scurt timp anchetatorul este dat afară din justiție și se sinucide (lucru speculat mai tîrziu tot în favoarea lui Calas); inițial, izbînda lui Voltaire a fost lăudată. Au trecut secole și, încet, cercetătorii au început să o privească cu circumspecție. În fond, Voltaire nu făcuse decît să-l prezinte altfel contemporanilor pe cel bănuit, apelase la emoțiile oamenilor, dar nu adusese nici o dovadă importantă în sprijinul celui apărat. Procesul, pe semne, îl cîștigase la presiunea maselor, exercitată asupra judecătorilor.

     Cu toate acestea nu îl declarăm pe Voltaire aici un rău-voitor; demersul său era totuși riscant și credem în buna sa credință, așa cum o va proba în fața colaboratorului său, D’Alembert, într-una din scrisori: „Față de cumplitele întîmplări ale familiei Calas (...), eu n-am făcut decît ceea ce fac toți oamenii; mi-am urmat aplecarea mea firească. Aplecarea unui filosof nu e să-i căineze pe nenorociți, ci să-i slujească”.[12]

VOLTAIRE ȘI MASONERIA

A devenit în timp un loc comun să considerăm apartenența tuturor gînditorilor iluminiști la Franc-Masonerie, un fapt dovedit. Nimic mai fals, după cum o arată documentele și ligamentele logice. Voltaire a devenit, în timp, un port-drapel masonic, o mascotă a acestora, deși inițierea sa oficială s-a făcut abia la 84 de ani (1778), în Loja Les Neuf Sœurs (Cele Nouă Surate),  cu șapte săptămîni înaintea decesului. Cine cunoaște în linii  mari doctrina masonică se poate lăsa furat de expresia întîlnită în lucrările lui Voltaire: în loc de Dumnezeu, spune „Marele Arhitect al Universului”, poate fi înșelat de similitudinea ideilor masonice despre toleranță, despre deism și despre așa-zisa „religie naturală” cu ceea ce promova Voltaire. Or, toate acestea, nu erau decît idei care abia se nășteau atunci și nici nu ar fi greu să ne închipuim că, în fapt, acestea au fost preluate în timp de masoni tocmai de la gînditorii iluminiști. Franc-Masoneria și-a făcut însă un titlu de glorie alipindu-și numele de operele marilor gînditori, declarînd, cu diverse ocazii, că toate li se datorează, că filosofii fracezi au primit iluminarea masonică și că, de-abia de atunci au început să creeze astfel de lucrări.

Totuși, cecredea Voltaire despre Masonerie? În corespondența privată, Voltaire pomenește, pare-se, numai o singură dată masoneria, într-o scrisoare către D’Alembert, spunîndu-i că „adevărații filosofi compun o frăție precum aceea a franc-masonilor”. În Dicționarul filosofic (Inițiere), Voltaire descrie  ritualul masonic în cuvinte deloc măgulitoare: „paradă grotescă, soi de panoramă cu mimi”, „amuzantă foarte”, și socotește secretele, misterele masonice,  flecuștețe „neinteresante”.

Secretarul personal al lui Voltaire, Wagnière, însuși mason, lasă în Memoriul său mărturia că filosoful nu a făcut parte niciodată din organizație, cel puțin, nu înainte de 1778, cînd a fost inițiat doar onorific (în grad de ucenic), în semn de recunoștință, probabil, pentru lupta comună (dar paralelă) dusă de acesta împotriva acelorași potrivnici. La festivitatea care a avut loc la Paris a participat și B. Franklin[13].
De altfel, chiar în cazurile lui Diderot și D’Alembert planează încă suspiciuni, dacă au fost sau nu inițiați în lojele masonice din epocă. Unii autori afirmă sorgintea franc-masonică a Enciclopediei, iar alții, documentînd, arată că numai un număr foarte mic de masoni au fost angrenați în munca alcăturii măreței opere: 17 din 270 de colaboratori, între care cei doi nu se numărau.[14] 
Discuția totuși rămîne deschisă pînă la descoperirea unor noi dovezi care să încline balanța de o parte sau de alta.

VA URMA: VOLTAIRE ŞI BIBLIA

NOTE

---

[1] Cele două citate din Diderot, după Romul Munteanu – Cultura europeană în epoca luminilor, I, p.23

[2] În această secțiune nu-mi propun să rezum operele lui Voltaire ci să arăt numai cîteva din caracteristicile mai importante ale acestora.

[3] Vezi Raymond Naves – Voltaire, l’homme et l’oeuvre, Boivin et C-ie, Paris, 1942, studiu care aprofundează, gradat, principalele caracteristici ale vieții și operei lui Voltaire.

[4] Tradus la noi după versiunea grecească în versuri, de Constantin Negruzzi.

[5]Prima se găsește în fabula esopică: Leul îmbătrînit și vulpea.

[6]Traducerea fragmentelor de proză literară aparține lui Al. Philipide (în ed. Povestiri, op.cit. și Opere II)

[7] Principiu al lui Leibniz, potrivit căruia nimic nu există sau nu se face fără o rațiune suficientă (invocat ironic). (nota traducătorului).

[8] Voltaire – Dicționar filosofic, trad. Anca Delia Comăneanu, Polirom, 2002

[9] Voltaire – Dicționarul filozofic, texte alese,prefața și traducerea de L. Soare, EPLA, 1951

[10] Amănunte în Yolanda Eminescu – Mari procese din istoria justiției, Ed. Științifică, 1970

[11] Voltaire – Tratat despre toleranță, Cu prilejul morții lui Jean Calas, în Voltaire – Povestiri, în românește de Al. Philipide, Editura de Stat, Clasicii Literaturii Universale, 1949 (textul nu s-a mai reprodus în reeditările ulterioare ale acestor traduceri).

[12] Idem, Scrisoare către domnul D’Alembert cu privire la Calas și Sirven, 1 martie, 1765 în Povestiri, op.cit.

[13] Tudor Vianu – Voltaire, 1955, p.85

[14] Vezi, pe larg, José A. Ferrer Benimeli - Diderot entre les jésuites et les francs-maçons, în   Recherches sur Diderot et sur l'Encyclopédie ,Société Diderot, 1988