Narziss și Goldmund sau cele două fețe ale monedei

vezi alte note de lectură > aici

S-a vorbit despre faptul că Hermann Hesse a pus în scrieri (romane, nuvele, poezii, drame) frânturi din experiențele sale de viață (romanul Demian se referă la ședințele de terapie de care a avut nevoie în 1916 ca urmare a unei depresii). S-a vorbit și despre crizele morale prin care trec personajele sale, crize date de o neconcordanță între nevoile sufletești și cerințele societății.

În Narziss și Goldmund o astfel de luptă care în Lupul de stepă o ducea un personaj, se sparge în două. În Narziss îl putem vedea lesne pe autor, aflat mereu în căutarea liniștii și a retragerii din societate, acceptând ca valabilă doar lumea ideilor pure (filosofia bisericii catolice), urmând a duce o luptă permanentă cu cea a senzațiilor. Goldmund este întruchiparea instinctelor lăsate să se manifeste. Este opusul, atât de radical încât și acest drum duce în același loc ca cel închinat lui Dumnezeu de către Narziss.
Vedem urme din filosofia hindusă pe care autorul a studiat-o (a vizitat India după care a scris romanul Siddartha).

Cei doi se întâlnesc într-o mânăstire catolică la vârste fragede. Narziss datorită devotamentului cu care se supune regulilor și învățăturilor de acolo, era bine văzut de către călugării care se aflau la conducere. Sever și rece, era îndrumătorul noilor sosiți, cu o mină impenetrabilă și incoruptibilă. Adus de tatăl său, Goldmund este fermecat de atitudinea acestui băiat (Narziss) pe care o imită. Studiu asiduu, rugăciunile și retragerile frecvente le făcea mecanic, aproape stângaci, din iubire față de Narziss. Acesta din urmă, precoce, își dă seama că noul sosit face totul impus. Introducând probabil ceva din experiențele avute în ședințele de psihanaliză prin care a trecut, autorul redă un episod în care Goldmund are revelația propriei meniri, alta decât cea duhovnicească. Revelația vine însoțită de un leșin de două zile.

Este momentul în care autorul urmărește doar pe Goldmund și întreg șirul de experiențe în care, practic, caută trăirea mistică imposibil de descris, pierdută în chilie. Convins că nu călugăria era menirea lui, părăsește mănăstirea purtându-și ca pe un medalion în suflet prietenul Narziss. Vagabondajul îi ascute simțurile și trăirile, până acolo încât își descoperă trăirea artistică. Perioada în care a stat la un maestru sculptor l-a făcut să catalogheze expresiile fețelor care i-au rămas în memorie, expresii pe care dorea să le suprapună, să facă din ele mai mult decât o sumă, pentru a da chipul mistic al mamei universale, având ca punct de plecare chipul mamei sale biologice. Urmărit de acest gând refuză totuși, atunci când maestrul îi pune la dispoziție un atelier și casa, să trăiască în aceste condiții. Prețul pentru dexteritatea pe care ar fi dobândit-o în mânuirea daltei, notorietatea pe care ar fi câștigat-o, respectul care i s-ar fi arătat, ar fi fost uciderea vieții din el, înghețarea instinctelor, încremenirea până la uciderea sufletului. Nu, el voia mai mult, voia să cunoască, să vadă, să simtă. Imaginile miilor de morți răpuși de ciumă, atrocitățile la care a fost martor (arderea de vii a evreilor în piețe publice), nopțile de amor cu diferite femei, toate le aduna și dorea să le strângă într-un chip, într-o expresie.

De la copilul nevinovat căruia îi deschideau toți ușile, până la bărbatul brăzdat de cicatrici, cu plete și barbă, au loc multe explozii sufletești. Reîntâlnirea cu Narziss le oferă prilejul celor doi să își contabilizeze alegerile făcute. Rămas același sobru de neatins Narzis are totuși un moment de slăbiciune când îi zice prietenului tu nu vezi luptele pe care le duc nevoile simțurilor care mă trag și pe mine, e mai bine așa, iar Goldmund la rândul lui își recunoaște neliniștea că sufletul lui a rămas nemulțumit, cum trec clipele de desfătare, cum mă năpădește neliniștea care mă face să o iau din loc iar.

Atât Narziss cât și Goldmund duc lupte interioare de acceptare a vieții, nici unul nu este convins că ceea ce face este bine, pe ambii însă îi unește o iubire care se întinde pe tot romanul, iubire pe care personajele nu și-o pot explica. Asta pentru că fiecare îl duce în interior pe celălalt, fiecare și-ar dori să fie celălalt. Ca în orice criză morală problema stă nu în moralitățile aflate în conflict ci în importanța acordată și modul de interpretare prin care se încearcă adaptarea. Sunt practic două căi arătate în roman. Calea aspră, regală, a lui Narziss (raja yoga în tradiția hindusă), sau cea a desfătărilor, a simțurilor (bhakti yoga). Ele se încrucișează pe drumul lor spre nirvana (vezi șarpele kundalini) oferind din timp în timp perioade de haos și răzmeriță interioară.

Narziss și Goldmund vorbește despre iubire și alte idealuri înalte (vagabondul Goldmund nu se dezice de reperele morale care i s-au insuflat), despre căutare și meditație. Nu o persoană sedentară va observa ironiile, degradarea oamenilor, răutățile care ne înconjoară. Trăirea artistică a lui Goldmund îl face să vadă tot ce înseamnă vremelnic și efemer. Din păcate nu aflăm dacă ce a găsit dincolo este pe placul așteptărilor și reflexiilor sale privind divinul.

ediția citită.

Hermann Hesse - Narziss și Goldmund , colecția BPT București 1980

trad. Ivan Denes