Școala altfel

Poetul Ştefan Alexandru Ciobanu, fost elev al Colegiului Tehnic Petru Rareș din București, a susţinut o frumoasă prelegere despre "avangarda românească" şi şi-a prezentat cel mai recent volum de versuri “de-a buşilea prin aer”, în cadrul Cercului de Lectură (sala 18, 7.04.2014, orele 14:00-17:00). Totodată, a avut amabilitatea de a ne împărtăşi câteva lucruri despre sine.

interviul a fost preluat de pe blogul autoarei andreiilona


Ilona Andrei: Ştiu despre dumneavoastră că lucraţi la Institutul Naţional de Statistică; totodată, încântaţi cititorii cu scrierile dumneavoastră. Cum şi când aţi început?

Ştefan Ciobanu: Undeva prin clasa a V-a sau a VI-a am avut prima întâlnire cu biblioteca familiei, care mi-a insuflat, fără să ştiu ce înseamnă cu adevărat o scriere, o nevoie şi o plăcere de a scrie o carte despre care să ştiu că există în toate casele oamenilor. A fost o plăcere care a venit de la sine, o nevoie de a citi şi de a mă apropia de autor, iar asta pentru că după ce citeam o carte, îmi plăcea foarte mult să aflu mai multe despre autor.

I.A.: Care dintre cele două profesii este mai apropiată de sufletul dumneavoastră?

S.C.:  La început vedeam o diferenţă între ele, dar acum pot spune că îmi place să lucrez la Institutul Naţional de Statistică (I.N.S.). E un loc de muncă care, deşi nu-mi oferă un salariu motivant, totuşi îmi oferă această libertate a timpului care îmi permite să mă ocup de literatură. Marin Preda a lucrat la Institutul Naţional de Statistică, iar cel care se ocupă cu publicaţiile de acolo, domnul Alexandrescu, mi-a spus că Mihai Eminescu a fost integrat ca şi cum ar fi lucrat câteva luni la I.N.S., pentru că a avut nevoie de un salariu. Să muncesc aici îmi permite să desfăşor şi activitate literară; desigur că nu este uşor.

I.A.: Ce v-a condus la scrierea celei dintâi cărţi?

S.C.: Pentru a scrie cel dintâi volum, m-a ajutat o foarte bună prietenă, iar anul trecut mi-a spus şi motivul pentru care a făcut acest lucru. Mi-a zis: „Mă săturasem să-mi trimiţi poeziile pe mail. Eu nu mă descurc aşa bine cu mail-ul, vreau să ţi le văd într-o carte.” şi m-a ajutat, iar astfel am ajuns să public primul volum.

I.A.: Ce impact a avut asupra dumneavoastră primul volum de poezii publicat?

S.C.: Aş putea spune că nu mi-am dat seama la momentul respectiv de anumiţi paşi care trebuie făcuţi, abia după aceea i-am descoperit, când era puţin cam târziu. De exemplu, am început să dau volumul tuturor cunoscuţilor, prietenilor sau colegilor, iar aceasta a fost o greşeală, pentru că nu am trimis la reviste care să ia cunoştinţă de ele şi să comenteze, chiar dacă ar fi criticat, pentru că asta ar fi fost un mare bine. Aceasta  a făcut ca volumul să aibă foarte puţine cronici, pentru că tot tirajul l-am dat cunoscuţilor.

I.A.: Cum aţi găsit cititorul?

S.C.: Cititorii pot spune că i-am gasit prin diversele site-uri literare unde publicam. Am avut după câţiva ani o plăcută surpriză să văd că şi autorii mă urmăreau, chiar dacă nu-mi lăsau semne, aveam cititori fideli, iar la acest al treilea volum când am fost la salonul Gaudeamus, am avut surpriza să vină o cititoare a celui de-al doilea volum, eu nu am recunoscut-o, iar ea mi-a spus că l-a cumpărat şi pe acela şi a venit special pentru mine la Gaudeamus să-mi cumpere şi acest al treilea volum.

I.A.: Cum se defineşte pe plan literar Ştefan Alexandru Ciobanu?

S.C.: Aş putea spune că mă definesc ca fiind un suprarealist întârziat sau, ca să mă simt şi eu mai bine, un suprarealist care doreşte să vadă acele unghiuri din suprarealism care încă nu au fost dezvoltate la maxima lor valoare, să aduc ceva nou, dacă pot face acest lucru. Desigur că nu-mi doresc şi nu cred că ar fi corect să fiu catalogat ca fiind doar un suprarealist şi atât. Totuşi, mulţi îmi spun şi observ şi eu faptul că am un stil aparte, pe care totuşi nu doresc să-l înregimentez şi să-l zidesc; doresc ca următorul volum să fie altceva decât felul în care am scris volumul precedent. 

I.A.: Cum a fost perioada liceului pentru dumneavoastră?

S.C.: Făceam des drumuri până la biblioteca liceului, unde era o doamnă foarte primitoare, care din prima lună a văzut că eram singurul care tot vizitam biblioteca. Nu prea citeam ce era în programă, în schimb citeam tot ce era în afară listei.

În ceea ce privește programa, țin minte că eu citeam doar romanul în sine şi ceva despre autor, iar comentariile le făceam eu, fără să citesc vreun volum de critică. Acea perioadă chiar mi-a plăcut şi consider că a fost foarte bogată; am fost la o clasă de ştiinţe sociale, iar faptul că am urmat cursuri de literatura universală, literatura română, filosofie, istoria religiilor, psihologie, m-au îmbogăţit şi chiar dacă în perioada respectivă nu acordam atât de multă atenţie poeziei, totuşi ele s-au zidit şi s-au depus în mine, iar acum ies la suprafaţă fără să-mi dau seama. A fost o perioadă frumoasă şi chiar am simţit acei ani de liceu ca fiind foarte buni; chiar dacă restul colegilor nu dădeau foarte mare atenţie, eu chiar am luat în serios, în special ştiinţele umaniste.

I.A.: Ce rol juca pe atunci literatura în viaţa dumneavoastră?

S.C.: Un rol important, pentru că începusem orele de literatură universală şi descoperisem pe Shakespeare, Dostoievski, Kafka. Citeam pur şi simplu, chiar dacă după aceea am mai reluat unele cărţi; ştiu că în perioada aceea le citeam cu mare interes, chiar dacă nu desluşeam multe dintre mesajele date de autor. Ştiu că am citit „Adam şi Eva’’ al lui Liviu Rebreanu într-o singură seară. M-a fermecat cap-coadă, chiar dacă această carte nu era în programa şcolară. „Concert din muzică de Bach’’ era un roman atât de greu şi de care toţi fugeau, dar mie mi-a plăcut cel mai mult. Mai mult decât „Ion’’ sau mai mult decât „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi’’.

I.A.: Cum era generaţia din care aţi făcut parte în comparaţie cu actualele generaţii?

S.C.: Generaţia mea nu dispunea de telefoane mobile, părinţii ne aşteptau acasă şi nu puteam anunţa că întârziem. Dacă se întâmpla asta, trebuia să explic unde am fost sau să zic dinainte; asta până am împlinit 18 ani. În primul rând, şi în privinţa scrierilor, dacă scriai ceva şi voiai să afli o părere despre ce ai scris, trebuia să trimiţi la un ziar, iar asta însemna să iei un plic, să stai la coadă la poştă, să aştepţi cel puţin două săptămâni până răspunde revista, dar acum ai mail-ul şi în câteva ore poţi primi un răspuns de la un redactor. Atunci era cu totul altfel şi ştiu că stăteam cu emoţie să văd dacă domnul Sorin Holban în numărul din „Jurnalul de Bucureşti’’ îmi va publica următoarea epigramă sau următoarea povestire. Mai era revista „Star 2001’’ unde, tot aşa, trimiteam şi aşteptam cu înfrigurare în fiecare lună să văd dacă sunt scrierile mele publicate. Era şi aşteptarea aceasta o emoţie, îţi dădea o înfrigurare, un motiv de a merge mai departe, chiar dacă e mult spus pentru un tânăr de 18 ani.

I.A.: Ce sfaturi le-aţi da celor care îşi doresc să urmeze o carieră în domeniul literaturii?

S.C.: Sfatul meu este ca, dacă doresc şi au o înclinaţie spre literatură, să continue. Dacă se gândesc că o să scoată bani din asta, nu am niciun sfat, doar să se lase. Dacă doresc să scrie pur şi simplu pentru a se făli sau pentru a veni cu romanele şi a le arăta familiei şi să spună ‘’Uite ce scriu eu!’’, iar în poezie să înceapă cu tot felul de metafore, aforisme sau sfaturi filozofice care nu se mai poartă, din nou le-aş sugera să se oprească, pentru că într-un anumit mod devin penibili. Dacă într-adevăr ai în tine dorinţa de a scrie, cred că scrii fără să vrei şi nici nu-ţi pasă dacă publici un volum sau nu, pentru că aşa cum mi s-a întâmplat mie, volumele mi-au fost publicate fără a fi nevoit să fac un efort pentru a căuta editura, pur şi simplu s-a întâmplat. În străinătate, lucrurile acestea le face managerul scriitorului, la noi, în România, trebuie ca fiecare autor să se ocupe de asta, de lansări, de vânzări, însă dacă vrei doar să scrii, iar apoi să vezi ce iese, eu zic că dacă ai încredere-n tine şi ai răbdare, reuşeşti. Cel mai important e să ai răbdare şi să nu ai impresia că dacă ai scris un volum, pe urmă trebuie neapărat să fii băgat în seamă. De obicei, ecourile vin după o perioadă de jumătate de an sau un an. De multe ori sunt ecouri bune, dar nu le spune nimeni, pentru că nu este timp.